Acum 121 de ani se năștea Mircea Vulcănescu. Natură eminamente afierosită, a posedat un spirit a cărui polivalență s-a întors împotriva operei: apucîndu-se de prea multe îndeletniciri (poet, traducător, gazetar, sociolog, filosof, orator, director al vămilor, subsecretar de stat la Finanțe), nu a dat formă deplină nici uneia. Și-a risipit geniul în toate zările culturii. Vulcănescu s-a consacrat prin ușurința cu care și-a împrăștiat talentul în toate părțile. De pe urma lui ne-au rămas așchii mustind de glagoră (erudiție fină).
În privința operei, îi semăna leit lui Nae Ionescu: prea conștient de cît de efemeră e creația umană, nu punea preț pe posteritate. Ceea ce altora le tulbura nopțile, și anume ambiția morbidă de a-și plăsmui un templu postum, pe Vulcănescu îl lăsa impasibil.
E totuna cu a spune că din Vulcănescu rămîne ceea ce păstrăm noi din el: gazetăria (adusă la lumină de Marin Diaconu), Nae Ionescu așa cum l-am cunoscut, Dimensiunea românească a existenței sau Ultimul cuvînt.
Paradoxul minunat e că posteritatea lui Vulcănescu e întreținută paroxistic de ura dușmanilor. Cu cît efigia îi este mai persecutată, cu atît Vulcănescu e mai viu în memoria noastră.
Sorin Lavric — 03/03/2025
🪶 Mircea Eliade, despre Mircea Vulcănescu:
„Când au venit incercarile, Mircea Vulcănescu le-a primit senin şi încrezator; într-un anumit fel, misterios, se integrau vieţii lui religioase. În câteva zile, a pierdut tot: avere, glorie, situaţie socială şi academică, familie, libertate. Dar a ramas acelaşi. Nu s-a îndoit şi nici n-a tăgăduit; a continuat să mărturiseasca cu aceeaşi senină fermitate credinţa şi încrederea lui de totdeauna. Alţii, care i-au fost mai aproape, vor povesti în de-amanuntul, aici sau altădată, viaţa pe care a trait-o Mircea Vulcănescu în temniţă. Ce ştim cu toţii, ne e de-ajuns ca să înţelegem cât de totala i-a fost victoria. Victorie impotriva calailor, desigur, dar mai ales victorie împotriva Morţii. Pentru că ştim cum a murit! lar ultimul lui mesaj în temniţă, adresat fiecaruia din noi, a fost acesta: «Să nu ne răzbunaţi!»…” (Chicago, nov. 1961)
🪶 Emil Cioran, despre Mircea Vulcănescu:
„Cu cât ma găndesc mai mult la tatăl dumneavoastră, cu atât mai mult mi se pare că era, el însuşi, o excepţie uluitoare, care trebuie că evitase de asemenea printr-un miracol blestemul nostru comun. Poate părea fără sens să afirmi, cu privire la un spirit cu adevărat universal, că nu gustase din fructul blestemat. Acesta trebuie să fi fost totuşi adevărul, întrucât cunoaşterea sa prodigioasă era dublată de o asemenea puritate cum n-am mai întâlnit niciodată. Păcatul originar, atât de evident în noi toţi, nu era deloc vizibil în el, în el care era destul de împlinit şi în care, minunat paradox, se adăpostea evadatul dintr-o icoană. Fie că vorbea despre Finanţe sau Teologie, din el emanau o putere şi o lumină ale căror definire nu-mi aparţine. Nu vreau să fac din tatăl dumneavoastră un sfânt, dar el era oarecum astfel.” (Fragment din "Scrisoare către Viorica Maria Elena Vulcănescu", Paris, 20 Ianuarie 1966)
🪶 Nichifor Crainic, despre Mircea Vulcanescu:
„În general, oamenii de nivelul meu nu spun la adresa altor valori decât atât cât cred că îi obligă realitatea și o anumită minimă decență, dar despre Vulcănescu eu cred că este nu doar cel mai reușit exemplar pe care l-a dat neamul românesc între cele două războaie, ci acela care având talie europeană, după ce va descoperi în sine nevoia de a spune ce are de spus, va acoperi cu umbra lui tot ce a strălucit până acum în istoria culturii românești (a erudiției românești, de la Cantemir la Iorga). Peste capul întregii sale generații de luceferi, el va fi ca un soare”.
