În anul de glorie 1784, pământul Transilvaniei s-a cutremurat sub pasul hotărât al țăranilor asupriți, care, ridicându-se din jugul robiei feudale, și-au strigat dreptul la libertate. Această mare răscoală, cunoscută sub numele de „Răscoala lui Horea, Cloșca și Crișan”, a fost nu doar o revoltă împotriva nedreptății, ci și un strigăt de afirmare a neamului românesc, disprețuit și ținut în umilință în propria sa țară.

Sub flamura dreptății s-au adunat țărani români, maghiari și sași, iobagi truditori ai pământului, mineri din Apuseni, meșteșugari și preoți. Toți, frați în suferință, au înțeles că numai uniți pot sfărâma lanțurile nedreptății. Mișcarea începută în comitatul Zarandului s-a întins cu putere și în Hunedoara, ca o mare de foc ce mistuie semeția nobilimii.

La 4 noiembrie 1784, flăcările libertății au cuprins castelul baronului Anton Iosika din Brănișca, iar în zilele următoare curțile nobililor din Sulighet, Bretea, Ilia, Sârbi, Gura Sada, Tătărești, Leșnic, Dobra, Roșcani și Geoagiu de Jos au fost doborâte de mâna celor care trudeau fără răgaz. Țăranii din Zarand s-au unit cu cei de pe Valea Streiului și din Țara Hațegului, ducând mai departe flacăra răzvrătirii, până la hotarul cu Țara Românească.

La 5 noiembrie, răscoala ajungea la porțile Devei, cetatea nobilimii. Deși orașul nu a putut fi cucerit, spiritul de luptă al poporului nu s-a stins. Pe 11 noiembrie, marele Horea trimite nobilimii un ultimatum — un adevărat manifest al dreptății și al egalității între oameni, o chemare la sfârșitul privilegiilor și la începutul unei lumi noi:

„Nobilimea și stăpânii de moșii să jure pe cruce că nobili nu vor mai fi, ci fiecare să trăiască din munca sa, precum poporul de rând. De vor primi această dreptate, țăranii le făgăduiesc pace, iar în semn de împăcare, pe culmile cetății să se ridice steaguri albe.”

Astfel, prin glasul lui Horea, Cloșca și Crișan, neamul românesc și-a cerut locul drept între popoarele Europei, proclamând în văzul lumii că libertatea nu se cerșește, ci se câștigă prin jertfă.

Răscoala Țărănească din 1784 a fost mai mult decât o izbucnire împotriva asupririi – a fost prima bătaie de inimă a conștiinței naționale românești în Transilvania, un pas hotărât spre unitatea și demnitatea tuturor românilor.