Supunerea față de legile statului

Părinte, care e diferența între ascultare și supunere?

Supunerea este când omul se găsește supus Statului, că sunt poruncile acestea lumești. Omul e supus legii, că este și zicala: „Măi, un om ca ăsta am cunoscut! Nu greșea niciodată”. Și asta e tot o ascultare. În ascultare, nu-ți aparții. Omul este dăruit total. Supunerea este când omul își păstrează toate calitățile și virtuțile lui. El e supus legii. Ieși din casă, mergi pe dreapta...

Eram pe la Crăcăoani, prin anii ’60. Șoseaua principală era mare, de la Târgu-Neamț, mergeam la Piatra-Neamț. Trafic mare de mașini… Slujeam la parohie, pentru că preotul mă rugase să-l ajut. Era în concediu. Și mergeam fără grijă, pe dreapta. Așa era regula. Numai ce iese milițianul în fața mea și-mi zice: „Părinte, dar nu se mai merge pe dreapta! Se merge pe stânga”. „Cum așa?”. „Da, ia-o pe partea asta!”. Iacătă, nu știam legea!

Ascultarea de duhovnic

Părinte, până unde merge ascultarea de stareț, de duhovnic?

Merge până dincolo de voința ta.

Pe răspunderea duhovnicului?

Da, dacă și el are într-adevăr, o înaintare duhovnicească.

Ați spus odată și mi-a plăcut mult că, de demult pustnicii, mirenii se luptau împotriva dracului nevăzut, pe când în ziua de azi, omul luptă împotriva dracului, în mod văzut.

Acum diavolul luptă foarte puternic. Înainte, omul nu se confrunta cu cipul, cu cardul.

De curând, ni s-au făcut și legitimații de călugăr. Probabil, ca să se știe numărul viețuitorilor din mănăstiri.

Abuzurile puterii

Pe vremea lui Ceaușescu, nu era săptămână sau lună în care să nu faci tabel cu numărul viețuitorilor, pentru că numărul de călugări într-o mănăstire era limitat la 20. Era un împuternicit care ținea locul mitropolitului. Dacă era vorba să faci un transfer, să angajezi un duhovnic, sau de numărul de elevi de la un Seminar, totul trecea pe la împuternicit.

Cine intra la Seminar, era înregistrat la Securitate, și el, și taică-său. Era chemat săracul tată la Seminar. Stătea într-un salonaș vreo jumătate de oră sau o oră, plin de emoție, că: „De ce nu mai vine? De ce l-a chemat acolo?”.

Și venea împuternicitul: „Ia loc, tovarășe! Ce faci? Cum o duci?”. „Păi, iacătă, am un băiat care vrea să se înscrie la Seminar”. „Eh, bine! Ne bucurăm! Ia o hârtie de acolo, să scrii un fel de cerere de primire a băiatului să o am și eu la mână”. „Dar am făcut vreo două, trei cereri până acum!”. „Eh, nu! Asta e a mea, specială. Scrie acolo: Subsemnatul cutare…”. „Și ce să mai scriu?”. „Mă angajez…”.

Bietul om scria, semna și o dădea lui. Angajamentul era făcut. Și acum, omul ăsta, la o lună, neapărat venea la împuternicit.

Ascultarea și voia proprie

Ascultarea este modul în care eu lupt cu propria mea voie. Dacă ne bizuim doar pe părerile noastre, vom greși întotdeauna. De aceea, eu toată viața am căutat să mă sprijin pe părerile altora mai pricepuți. Și chiar dacă nu am avut un om iscusit lângă mine, am căutat să mă consult, să mă sfătuiesc până și cu cei mai mici. Căci, așa spun Sf. Părinți, în mult sfat afli voia lui Dumnezeu.

Cea mai mare primejdie pentru suflet este neascultarea, încăpățânarea și să facă omul totul după voia lui. A face după voia ta, doar ce vrei tu, arată o mare iubire de sine. Este, poate, cea mai mare plăcere a omului, care îi oferă un fals sentiment de libertate, aceea de a face doar ce dorește.

Ei, în viața duhovnicească este exact invers. Cel care vrea să câștige mai mult Har în sufletul său, va căuta să își taie voia, să lupte crâncen cu voia sa proprie, ca și cu un dușman de temut. Cu cât te lepezi mai mult de tine însuți, cu atât de apropii mai mult de Dumnezeu. Și cum te lepezi de tine însuți, dacă nu, renunțând la voia ta?