La data de 9 septembrie 1940, armatele horthyste maghiare au masacrat sute de localnici din comuna Treznea județul Sălaj, localnici a căror singură vină a fost aceea că erau români. În acea zi a avut loc un adevărat genocid etnic statal asupra romanilor, primul de acest gen din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, pentru care statul vecin Ungaria, nici nu și-a cerut vreodată scuze și nici nu a plătit vreo despăgubire pentru atrocitățile comise.

În acea zi de 9 septembrie 1940 după cedarea nord-vestului Transilvaniei către Ungaria prin odiosul Dictat de la Viena, trupe maghiare aparținând batalionului 22 din Debrețin, aflate sub comanda locotenentului Mikloș Akosi, au trecut frontiera și au intrat în comuna Treznea, o comună din județul Sălaj, aflată la 15 km de Zalău unde au dezlănțuit măcelul, ucigând un număr de 263 de români. Primele victime au fost copii aflați cu vitele la păscut, copii care au fost masacrați cu focuri de mitraliere, au fost străpunși cu săbiile și baionetele, ori uciși cu paturile armelor de soldații maghiari. A urmat apoi împușcarea tuturor locuitorilor găsiți pe ulițe sau în casele care au fost mai întâi atacate cu grenade și incendiate. Versiunea oficială, dată publicității la Budapesta, a fost aceea că trupele maghiare care au intrat în comuna Treznea au fost atacate cu focuri de armă de către localnici. Această relatare este un fals, întrucât există dovezi clare care atestă că masacrul a fost premeditat, armata maghiară abătându-se din marșul său, special pentru a-i masacra pe românii din sat.

Aceste atrocități au început la câteva zile după Dictatul de la Viena, atunci când armata ungară a pătruns pe teritoriul Ardealului anexat și a început să comită masacre împotriva românilor, în localități precum: Nușfalău, Ip, Treznea, Cerișa, Marca, Brețcu sau Mureșenii de Câmpie.

La masacrele împotriva românilor s-au adăugat și numeroase abuzuri militare, ori măsuri polițienești de teroare impuse de noile autorități, dar și arestări ilegale, execuții sumare precum și aroganța agresivă a reprezentanților noilor structuri administrative. Astfel, în cursul acestor acțiuni au fost vizați, în primul rând, etnicii români considerați naționaliști și în special preoții și învățători. Aceștia au devenit victimele unor cetățeni maghiari ce trăiau chiar în Transilvania, ale trupelor militare ungare și ale altor formațiuni paramilitare din țara vecină, care a batjocorit, torturat și ucis un număr mare de români în acele zile tulburi ale anului 1940. Într-un raport statistic al Secretariatului de Stat pentru Naționalități, privind situația din Ardealul de Nord în perioada 30 august 1940 – 1 noiembrie 1941, sunt menționate un număr de 983 omoruri, 1.826 schingiuiri, 14.126 bătăi, 15.893 arestări, 224 profanări, respectiv 2447 devastări colective și individuale, la care se adaugă expulzările în masă peste noua frontieră impusă prin Dictatul de la Viena.

Glasul.info: 9 Septembrie 1940 – Zalău, Sălaj: O rană a istoriei românești care nu trebuie uitată

Ziua de 9 septembrie 1940 rămâne înscrisă cu litere de sânge în cronica martiriului românesc din Ardeal. La Zalău, inimi nevinovate au fost zdrobite de glonțul urii, iar familii românești, în pragul toamnei, au fost smulse din viață fără milă.

În acea zi, soldați maghiari neidentificați au pătruns în casele gospodarilor români Grigore Vicaș și Gheorghe Prunea, doi oameni simpli, dar drepți, a căror singură „vină” era aceea de a fi români pe pământ românesc. În fața ochilor lor, ordinea firească a vieții a fost frântă de barbarie. Grigore Vicaș a fost împușcat alături de fratele său și de soția acestuia, iar Gheorghe Prunea a fost ucis împreună cu soția sa, aflată în ultima lună de sarcină, o viață ce nici nu apucase să se nască a fost stinsă înainte de a respira aerul libertății.

Dar răul nu s-a oprit între zidurile acelor case. Pe stradă, în calea soldaților a căzut țăranul Nicolae Pop din Treznea, venit la oraș cu laptele muncii sale. Alături de el, alți români nevinovați au fost măcelăriți. În total, 27 de suflete au fost răpite din comunitatea zalăuană în acea zi fatidică.

Iată cum este redat evenimentul în presa românească a vremii:

“ZALĂU jud. Sălaj. 9 septembrie 1940: Soldaţi, maghiari, neidentificaţi, intră în casele românilor Grigore Vicaş şi Gheorghe Prunea. Sunt ucişi prin împuşcare, Grigore Vicaş şi fratele acestuia cu soţia, Gheorghe Prunea şi soţia acestuia însărcinată în ultima lună. După masacru banda criminală părăseşte locaţia crimei iar în stradă dau peste ţăranul Nicolae Pop din Treznea, venit la oraş cu lapte şi alţii. Numărul victimelor 27.”

Acest masacru nu a fost doar o crimă împotriva unor oameni, ci o lovitură împotriva întregului neam românesc. El se înscrie în șirul suferințelor prin care poporul nostru a fost încercat, dar niciodată frânt. Din lacrimile Zalăului și din jertfa celor 27 s-a născut o datorie sfântă: să nu uităm și să păstrăm vie flacăra memoriei.

Astăzi, privind înapoi, nu căutăm răzbunare. Căutăm dreptate în adevăr și putere în amintire. Martirii de la Zalău din 9 septembrie 1940 ne cheamă să fim demni, uniți și conștienți că pământul acesta nu s-a păstrat prin întâmplare, ci prin sânge, suferință și credință.

Să ne plecăm frunțile în fața memoriei lor și să rostim, din adâncul inimii românești:

Veșnică pomenire eroilor-martiri ai Zalăului!