Ofiţerul turc

Adevărul este că toţi sfinţii mor cu privirea aţintită la Înviere şi credinţa neclintită în Iisus Hristos Cel înviat, Care stă de-a dreapta Tatălui Ceresc. Prin această credinţă în puterea Învierii, toţi sfinţii trec în viaţa lor prin orice rea-pătimire, chiar şi prin moarte. Această credinţă de nezdruncinat a avut-o şi un musulman, Ahmed, care dă mărturie despre Înviere şi ne încredinţează de prezenţa Sfântului Duh în Biserica creştinilor.

Sfântul Ahmed era turc de neam, cu credinţa musulman şi a trăit spre sfârşitul veacului al XVII-lea în Constantinopol; nu era o persoană oarecare. Era ofiţer la Înalta Poartă, om ce trăia în palatele Sultanului şi secretar al Curţii. Dregătoria lui era mare şi presupunea cunoştinţe şi calităţi mari.

Ahmed nu era căsătorit oficial, dar trăia cu o roabă creştină, după legea musulmană. În casa lui avea două roabe creştine, rusoaice – una tânără şi una în vârstă. Pe cea tânără o ţinea ca femeie, iar pe cea bătrână ca slujitoare, lăsându-o să meargă în duminici şi sărbători la biserica creştinilor. Când se întorcea acasă, ea aducea celei tinere anaforă şi de multe ori şi aghiasmă. Cea tânără, fără să se ferească de Ahmed, lua anafora şi aghiasma. Când ea mânca anafura şi bea aghiasmă, Ahmed simţea în chip minunat că din gura ei se răspândea o mireasmă negrăită. Această mireasmă îl pusese pe gânduri, de aceea îi cerea stăruitor să-i spună de unde provenea. „Aş vrea să-mi spui”, îi zicea, „ce mănânci câteodată, de iese din gura ta această mireasmă?”. Ea, neştiind ce se întâmpla, îi răspundea că nu mânca ceva care să aibă vreun miros aparte. Ahmed însă insista să afle de unde provenea acea mireasmă neobişnuită. Era întotdeauna aceeaşi. Curiozitatea lui devenea tot mai mare şi era mâhnit pentru că nu putea să afle ce „mânca” roaba lui.

În sfârşit, creştina şi-a dat seama că mireasma provenea de la anafora pe care i-o aducea bătrâna de la biserică şi pe care o mânca. Atunci, cu multă sfială şi frică, i-a explicat lui Ahmed fără înconjur, spunându-i: „Ceea ce eu mănânc, de la care tu simţi bună mireasmă când stăm de vorbă, nu e altceva decât anafora pe care bătrâna mi-o aduce de la biserica creştină”. „Ceea ce îmi spui”, îi răspunse el, „este cu neputinţă şi totodată straniu. Eu nu cred în spusele tale! Cum poate să se întâmple aşa minune?” „Credinţa noastră”, îi răspundea ea, „este vie. Pentru noi, creştinii, Dumnezeul nostru este Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Care a coborât din cer şi S-a făcut om ca să ne mântuiască din păcat. Pe când trăia pe pământ, făcea minuni nenumărate, dar cel mai important e că a fost răstignit pe nedrept de către evrei, din dragoste faţă de noi, iar a treia zi a înviat. Învierea Lui este cel mai mare eveniment din istoria omenirii pentru noi, creştinii, iar prin puterea Lui minunile continuă să se facă şi astăzi”. Ahmed, îndată ce auzi toate acestea, rămase uimit. „Se întâmplă astfel de lucruri în credinţa voastră? Sincer, eu nu le pot pricepe!”, spuse şi apoi plecă.

Vocea conştiinţei

Trecură destule nopţi şi zile, dar el nu se putea opri să nu cugete la câte auzise de la roaba sa creştină. „Să fie oare adevărate toate cele pe care mi-a spus?”, vorbea de unul singur. „Dar, dacă nu le voi cerceta, cum am să aflu adevărul? Credinţa creştinilor, din ce am auzit, are dovezi. Am să caut, deci, să le aflu”. Astfel hotărî să meargă la biserică în timpul Liturghiei, ca să vadă de aproape ce se petrece acolo. Aşadar, într-o Duminică, după ce se îmbrăcă aşa cum se îmbracă creştinii, plin de curiozitate şi cu multă pază ca să nu fie recunoscut de către cei de aceeaşi credinţă cu el, merse la Biserica Ortodoxă, la Patriarhia Constantinopolei, ca să urmărească Sfânta Liturghie. Stăpânul a toate şi Domnul Cel mult-milostiv, văzând sufletul bun al lui Ahmed, la prima minune a adăugat şi o a doua. Cum stătea el în biserică şi urmărea Sfânta Liturghie, cu multă uimire văzu pe preot când se îndrepta către Uşile Împărăteşti că era „tot scăldat în lumină şi ridicat de la pământ”, iar Patriarhul, de câte ori binecuvânta pe creştini, răspândea din degetele lui raze de lumină ce cădeau pe capetele lor. Dar ceea ce l-a zguduit cu adevărat era că acele raze luminau doar capetele creştinilor, nu-l luminau şi pe al său. Astfel şi-a dat seama că, într-adevăr, credinţa creştinilor este vie. Ieşind din biserică, atât fusese de mişcat de toate lucrurile minunate ce văzuse, încât credea că nu mai e vechiul Ahmed turcul, deoarece simţea înlăuntrul său o dulceaţă pentru Creştinism. Ochii îi erau scăldaţi în lacrimi. Însuşi Hristos l-a luminat şi el pricepu într-o clipită că El este TOTUL. După aceste minuni, Ahmed n-a mai vrut alte dovezi ca să creadă în Hristos şi să se lepede de Mahomed. S-a întors acasă pe undeva răvăşit, însă chipul său strălucea de bucurie. Fără să fie întrebat ceva de roaba creştină, îi spuse: „Ai dreptate! Credinţa creştină este cea adevărată!”.

Ahmed s-a pocăit sincer. Şi, aşa cum ne spune Sfântul Nicodim Aghioritul, a trimis să cheme un preot care l-a catehizat şi apoi l-a botezat, în numele Sfintei Treimi. După botez a rămas creştin tăinuit, dar trăia o viaţă virtuoasă. Se împărtăşea cu Preacuratele Taine şi lua anaforă şi aghiasmă cu o bucurie şi emoţie deosebită. Din nefericire, nu i s-a păstrat numele de la Botez, din pricină că trăia ca un creştin în ascuns.

Mucenicia

Însă, la un banchet oficial, pe când stătea împreună la masă cu alţi musulmani, ofiţeri otomani, aşa cum stăteau de vorbă s-a ajuns şi la întrebarea: „Care este cel mai mare lucru în lume?” L-au întrebat şi pe Ahmed. Iar el, „plin de Duh Sfânt” şi de dumnezeiască râvnă, a spus cu glas mare şi statornic: „Cel mai mare lucru din câte sunt pe lume este credinţa creştinilor în Întruparea lui Dumnezeu-Cuvântul, Răstignirea Lui şi, mai cu seamă, Învierea Lui pentru mântuirea lumii!”. Toţi boierii turci, comesenii secretarului Sultanului Ahmed, s-au năpustit asupra lui ca nişte fiare neîmblânzite şi l-au dus la judecător. La judecată, viteazul ostaş al lui Hristos mărturisi că într-adevăr, după acele descoperiri dumnezeieşti şi luminare, a devenit creştin. Mărturisirea lui Ahmed l-a mâniat groaznic pe judecătorul turc, care porunci soldaţilor să-l închidă în temniţă împreună cu criminalii comuni şi să-l lase cu desăvârşire flămând, fără mâncare şi băutură timp de şase zile. Ahmed însă, fără să se înfricoşeze, cu putere de suflet le spuse călăilor săi că avea nevoie de acel post ca şi mai mult să se curăţească. „Nu vă osteniţi să îmi schimbaţi gândul”, spuse către mai-marele judecător. „Mai lesne e să frământaţi pietrele cu mâinile voastre, decât ca eu să-mi schimb convingerile. Sunt creştin şi doresc să mor pentru Hristos Cel înviat”. Judecătorii, în cele din urmă, l-au adus în faţa Sultanului, cu nădejdea că va ceda în faţa lui. Însă, în deşert! Ahmed şi la promisiuni şi la ameninţări şi-a mărturisit cu îndrăzneală credinţa lui neclintită în Hristos Cel înviat. Atunci Sultanul a dat poruncă să i se taie capul. Îndată călăii au împlinit porunca şi lui Ahmed i s-a tăiat capul pe 3 mai 1682, în timp ce cânta „Hristos a înviat”. Sfintele lui moaşte le-au aruncat apoi în mare.

Cei ce treceau pe lângă locul unde el a fost martirizat au văzut timp de mai multe zile o lumină mai presus de lume, indiciu al sfinţeniei minunatului nou-mucenic.

„Din sălbatică rădăcină, ca un trandafir bine-mirositor, înflorit-a cel slăvit”.

~ Traducere din limba greacă de monahul Gherontie Nica, din revista „Stylos Orthodoxis”, Mai 2009, Nr. 101. Articol apărut în nr. 16 din “Familia Ortodoxă”

Fiind de față la o adunare din cetatea Constinopolului, Sfântul Ahmed a mărturisit că este creștin. A fost torturat și condamnat la moarte prin decapitare în data de 3 mai 1682.

Sfântul Mucenic Ahmed Caligraful s-a născut în secolul al XVII-lea într-o familie musulmană din Constantinopol, dar a murit ca martir creștin ortodox la 3 mai 1682.

Tânărul Ahmed a fost numit copist în cadrul Marilor Arhive, iar mai apoi a fost numit ofițer al Înaltei Porți și secretar al Curții de către sultan.

Ahmed avea în casă două sclave creștine, de neam rusesc, una tânără cu care trăia în desfrânare și una mai în vârstă care îi servea ca slujitoare casnică. Acesteia, Ahmed îi permitea să participe la slujbele creștine săvârșite în catedrala patriarhală. Bătrâna aducea în casă anafură și aghiasmă de la biserică de care se împărtășea și cealaltă roabă. Ori de câte ori se întâmpla asta și Ahmed era aproape de ea, simțea un parfum frumos și de nedescris care ieșea din gura ei.

Auzind Ahmed ce anume mânca de la biserică s-a umplut de dorința de a vizita catedrala, spunându-i unui preot să îi pregătească un loc ascuns în timpul Sfintei Liturghii.

Participând la slujbă l-a surprins pe Patriarh înveșmântat în lumină și cum binecuvânta poporul a văzut cum raze ieșeau din degetele sale oprindu-se pe capetele tuturor celor prezenți, însă nu și pe capul lui. Acest lucru l-a determinat să se convertească la credința ortodoxă și să se boteze în ascuns.

Fiind de față la o adunare din cetate, Sfântul Ahmed a mărturisit că este creștin. A fost torturat și condamnat la moarte prin decapitare în data de 3 mai 1682.

Sfântul Mucenic Ahmed este prăznuit pe 24 decembrie și 3 mai.

• 🧾Povestea anafurei — Pâinea Maicii Domnului sau pâinea sfântă 🍞
  
  

  Se spune ca in vremuri îndepărtate la mănăstirea Sfântul Petru si Pavel trăia un om simplu care se numea Mina.
  
  Cum Mina nu se pricepea la nimic, Starețul a decis ca el să-l ajute pe brutar să facă pâinea pentru călugări. Era bine organizata mănăstirea: fiecare călugăr, fiecare locuitor al mănăstirii avea sarcini precise, pe măsura înclinațiilor sale.
  
  Așa ajunge Mina ajutor de brutar fără ca el sa știe sa facă pâine.
  
  Mina era o persoană supusă, nu punea întrebări, făcea ceea ce i se spunea fără să întrebe de ce. Era mereu în preajma brutarului.
  
  Dacă acesta îi cerea apă, aducea apă, dacă acesta îi cerea făină, aducea făină, daca îi cerea să măture, el mătura.
  
  Mina făcea totul fără sa pună întrebări.
  
  Așa au trecut anii și Mina nu a învățat nimic. Făcea ce i se spunea și se ruga.
  
  Brutarul era un om foarte priceput.
  
  Potrivit regulilor mănăstirii, pâinea se făcea zilnic in pâinici mici și rotunde, atât cât să ajungă pentru o zi.
  
  La un moment dat, brutarul se îmbolnăvește și moare.
  
  Starețul îl cheamă la el pe Mina și îi spune:
  
  — Mina, de astăzi vei pregăti tu pâinea zilnică pentru călugări!
  
  — Dar părinte, eu nu știu sa fac pâine!
  
  Eu am făcut ceea ce mi s-a cerut, niciodată pâine!
  
  — Nici nu vreau sa aud! răspunde Starețul. Lucrezi cu brutarul de mai bine de un an, trebuie să știi ceva.
  
  Mina nu avu curajul să-l contrazică.
  
  Se întoarce în brutărie și necăjit începe să plângă.
  
  Cum plângea el așa cu fața în mâini, la un moment dat intră în încăpere o femeie îmbrăcată toată în alb.
  
  Cum o vede Mina, o întreabă:
  
  — Tu știi să faci pâine?
  
  — Sigur că știu, răspunse femeia.
  
  — Atunci ma ajuți sa fac pâine pentru călugări?
  
  — Sigur că te ajut, pentru asta am venit, răspunde femeia. Adu-mi făină, apă, sare, continuă ea și se puse pe treabă.
  
  Până dimineață pâinea era gata.
  
  Când se trezesc călugării și vin la masa de dimineață, era un parfum minunat de pâine caldă în Bucătărie, de îți lăsa gura apă.
  
  Așezați la masă, călugării au mâncat numai pâine. Era atât de bună și de frumos mirositoare încât nu mai vroiau altceva.
  
  Vestea s-a răspândit repede în Mânăstire și Starețul a aflat de pâinea miraculoasă a lui Mina.
  
  Așa se face că Starețul chemă pe Mina la el să-i povestească cum a făcut pâinea.
  
  Supus, Mina merge la stareț si povestește cele întâmplate.
  
  Așa au înțeles că pâinea lui Mina era de fapt pâinea Maicii Domnului și că aceasta avea puteri magice, pentru că cine mânca din ea se vindeca de dureri.
  
  Au decis ca restul pâinii făcută de Maica Domnului sa fie tăiată în bucățele mici și păstrată la loc sigur, pentru ai ajuta pe cei nevoiași.
  
  Au numit-o Anafură, "o bucățică mică, dar cu puteri miraculoase", care din acel moment și până în zilele noastre vine în ajutorul celor ce cred în ea!

• 💧 Aghiasma mare — această apă nu este doar H2O
  
  Aghiasma mare rămâne curată după ani și ani nu pentru că s-a folosit cruce de argint (poate fi și din lemn) sau busuioc (că ar avea anumite proprietăți); deoarece în acel moment este deja sfințită.

  Sfințirea se face la pogorârea Duhului Sfânt și la binecuvântarea preotului cu mâna în apă "în fiecare din vasele de apă".

  "Tu Însuți, dar, Iubitorule de oameni Împărate, vino și acum prin pogorârea Sfântului Tău Duh, și sfințește apa aceasta! (de 3 ori).
  
  Zicând preotul aceasta de trei ori, binecuvintează apa cu mâna, afundând mâna în apă în chipul sfintei cruci, la fiecare zicere."
  
  ~ Molitfelnic
  
  "Când rosteşte cuvintele de invocare a Sfântului Duh pentru sfinţirea apei („Tu Însuţi, dar, Iubitorule de oameni Împărate, vino şi acum, prin pogorârea Sfântului Tău Duh, şi sfinţeşte apa aceasta”), pe care le repetă de trei ori la rând, preotul binecuvântează de fiecare dată apa cu mâna, afundând-o cruciş, pe rând, în fiecare din vasele cu apă. De asemenea, şi la cuvintele: „Însuţi şi acum, Stăpâne, sfinţeşte apa aceasta, cu Duhul Tău cel Sfânt”, pe care le rosteşte de trei ori la rând, binecuvântează de fiecare dată apa, cu mâna cruciş."
  
  ~ Preot Prof. Dr. Ene Braniște, Liturgica specială, Editura Lumea Credinței, București, 2008, pp. 372-374