„Biserica Ortodoxă are o viziune foarte precisă asupra morții și a înmormântării. Slujba de înmormântare începe cu cuvintele: «Binecuvântat este Dumnezeul nostru…». Trebuie să înțelegem cât de mult înseamnă acestea, căci ele sunt rostite împotriva morții, împotriva pierderii grele, împotriva durerii. Slujba este construită pe structura utreniei – slujbă a preaslăvirii și a luminii; apropiații stau cu lumânări aprinse în mâini, simbol al Învierii. Gândul principal al slujbei este că stăm cu adevărat înaintea morții, dar ea nu ne mai înfricoșează atunci când o privim prin Învierea lui Hristos.

În același timp, slujba exprimă caracterul dublu al morții, cele două fețe ale ei. Moartea nu poate fi acceptată – ea este în sine monstruoasă; am fost creați pentru viață. Și totuși, într-o lume care, prin păcatul omenesc, a devenit înfricoșătoare, moartea este singura ieșire. Dacă lumea noastră păcătoasă ar fi fixată ca neschimbată și veșnică, aceasta ar fi iadul; moartea este singurul lucru care permite pământului, împreună cu suferința și păcatul său, să iasă din acest iad.

Biserica vede ambele fețe; Sfântul Ioan Damaschin a scris despre aceasta cu un realism desăvârșit și necruțător, pentru că creștinul nu poate cădea în romantism când este vorba de moarte. A muri înseamnă a muri, și în acest sens, vorbind despre Cruce, trebuie să ne amintim că ea este un instrument al morții. Moartea rămâne moarte, cu întreaga ei urâțenie tragică și cu toată monstruozitatea ei; și totuși, în ultimă instanță, moartea este singurul lucru care ne dă speranță. Pe de o parte, dorim cu ardoare să trăim; pe de altă parte, dacă dorim destul de mult viața, dorim și moartea, fiindcă în această lume limitată plinătatea vieții este imposibilă. Fără îndoială, moartea este stricăciune, dar stricăciune care, în unire cu harul lui Dumnezeu, duce la o măsură a vieții pe care altfel nu am fi cunoscut-o niciodată. «Moartea – un câștig», spune apostolul Pavel (Filipeni 1,21), căci, trăind în trup, suntem depărtați de Hristos. Când se împlinește măsura vieții fiecăruia – indiferent de numărul anilor –, trebuie să lepădăm această viață limitată pentru a intra în viața fără margini.

Rânduiala ortodoxă a înmormântării este accentuat concentrată în jurul sicriului deschis, pentru că Biserica continuă să vadă omul în integralitatea lui, ca trup și suflet, de care se îngrijește în aceeași măsură. Trupul este pregătit pentru îngropare; trupul nu este o haină veche aruncată pentru ca sufletul să se elibereze – cum le place unora să spună cu o pioasă superficialitate. Pentru creștin, trupul este mult mai mult: sufletul nu poate trăi nimic din ceea ce nu participă, într-un fel, și trupul. Perceperea lumii – și nu doar a acestei lumi, ci și a lumii dumnezeiești – se face în parte prin trup. Fiecare taină este un dar al lui Dumnezeu oferit sufletului prin mijlocirea unor acte trupești: apa botezului, untdelemnul mirungerii, pâinea și vinul Euharistiei – toate sunt luate din lumea materială. Nu putem face nimic bun sau rău altfel decât prin unirea cu trupul. Trupul nu există doar pentru ca sufletul să se nască, să se coacă și apoi să plece, părăsindu-l; din prima până în ultima zi, trupul a fost împreună-lucrător cu sufletul în toate, și împreună alcătuiesc omul întreg. Trupul rămâne pentru totdeauna purtând pecetea sufletului și a vieții comune pe care au avut-o. Legat de suflet, trupul este legat și prin Taine de Însuși Iisus Hristos. Ne împărtășim cu Trupul și Sângele Lui, și astfel trupul, prin drept propriu, se unește cu lumea dumnezeiască de care se împărtășește.

Trupul fără suflet este doar un cadavru și nu are legătură cu ceea ce este vorba aici, iar sufletul fără trup, chiar sufletul unui sfânt care merge „direct în cer”, încă nu trăiește acea fericire desăvârșită la care este chemat omul la sfârșitul veacurilor, când slava lui Dumnezeu va străluci în suflet și în trup.

După cum spune Sfântul Isaac Sirul, nici măcar fericirea veșnică nu poate fi dată omului fără consimțământul trupului. O asemenea afirmație despre valoarea trupului este uimitoare la Sfântul Isaac, unul dintre cei mai mari asceți, despre care unii ar putea spune că și-a petrecut viața „ucidând trupul”. Dar, după cuvântul apostolului Pavel, asceții omorau «trupul păcatului» (Romani 6,6), pentru a secera din stricăciune veșnicia, iar nu pentru a ucide trupul ca sufletul să evadeze din el.

De aceea, trupul celui adormit este obiectul grijii Bisericii, chiar dacă trupul a aparținut unui păcătos; și toată atenția pe care o dăm trupului unei persoane în timpul vieții nu se poate compara cu evlavia pe care Biserica o arată în slujba înmormântării.”

~ Mitropolitul Antonie de Suroj

• ☦️ Mitropolitul Antonie de Suroj: Când ne rugăm Maicii Domnului, ar trebui să realizăm mai des decât o facem, că orice rugăciune pe care I-o adresăm înseamnă: ”Maică, eu ți-am ucis Fiul. Dacă tu mă ierți, pot fi iertat. Dacă tu nu mă ierți, nimic nu mă va salva de osândă.”

• ☦️ Mitropolitul Antonie de Suroj: Suntem chemați să fim lumină în întunericul lumii. / „Nu putem schimba lumea prin forță, dar o putem converti prin prezență. Prin acel fel de a fi care îl face pe celălalt să se întrebe: «Ce lumină e în omul acesta?» Suntem chemați să fim lumină în întunericul lumii. Nu o lumină artificială, de paradă, ci o lumină smerită, asemenea unei candele în altar. Aceasta este, de fapt, crucea și misiunea noastră: să fim acei oameni prin care Dumnezeu revarsă în lume frumusețea, adevărul, dragostea. Nu prin planuri mărețe, nu prin revoluții, ci prin viață transfigurată. Prin tăcerea rugătoare, prin fapta smerită, prin lumina ochilor care nu judecă."

• ☦️ Mitropolitul Antonie de Suroj: Privește oamenii prin ochii iubirii / ”Şi trebuie să ne amintim, iată, că unicul mijloc de a-l renaşte pe om, unicul mijloc de a-i da omului posibilitatea de a înflori deplin este a-l iubi – a-l iubi nu pentru virtuţile lui, ci în pofida faptului că el este imperfect, a-l iubi pur şi simplu pentru că este om şi pentru că omul este ca atare atât de măreţ şi minunat. În asta putem crede întotdeauna. Noi nu putem vedea asta întotdeauna – doar ochii dragostei ne pot îngădui s-o zărim. Omul poate fi privit cu ochi nepăsători, şi atunci nu vedem nimic, ci băgăm de seamă doar manifestările exterioare, trăsăturile feţei, apreciem omul la fel cum apreciem toate celelalte: un câine, un cal sau un obiect pe care vrem să îl cumpărăm. Trebuie să ne deprindem a privi omul aşa cum este el în adâncul adâncului său, în însăşi esenţa sa, şi să ne raportăm la el în mod corespunzător. Aşa Se raportează la noi Dumnezeu. Dumnezeu nu ne iubeşte pentru că suntem buni, Dumnezeu este milostiv faţă de noi nu pentru că merităm milă sau dragoste: El pur şi simplu ne iubeşte.”

• ✝️ Mitropolitul Antonie de Suroj: 10 moduri prin care să-ți îmbunătățești fiecare zi

  1. Primul gând, după ce te trezești din somn, să fie la Hristos. Sfântul Porfirie spunea: "Nu vă ocupați mintea cu întunericul, deschide fereastra ca să intre lumina."

  2. Rugăciunea. Te poți ruga și atunci când faci lucruri simple în fiecare zi. De pildă, un monah spunea rugăciunea lui Iisus când cobora scările de la metrou, care îi aminteau de coborârea la iad. Gândește-te de câte ori ai putea rosti rugăciunea la fiecare treaptă.

  3. Să nu vezi fiecare zi ca pe o rutină. Pentru creștini, fiecare zi e o surpriză. Până seara Dumnezeu va face ceva și îți va transmite un mesaj. Viața să nu curgă monoton și banal...

  4. Să ne apropiem de oameni cu mai multă iubire.

  5. În fiecare zi să îți faci puțin timp pentru liniştire, chiar și 10 minute. Să nu privești viața din perspectiva ritmurilor amețitoare. Și atunci, vei auzi glasul lumii lăuntrice, pentru că atunci când e furtună nu poți privi limpede adâncul mării.

  6. Neliniștea pleacă prin amintirea morții. Dacă te gândești la sfârșitul tău, te debarasezi de lucrurile neimportante. Acest gând ne aduce cu picioarele pe pământ și ne face să fim realiști. Atunci te smerești, iar stresul pleacă.

  7. Să ne gândim că nu suntem singuri. Îi avem pe Sfinți. Putem să ne rugăm lor și să le cerem să mijlocească pentru noi.

  8. Să facem la sfârșitul fiecărei zile o mică cercetare de sine. Așa cum Sfântul Dorothei făcea, scriind pe cine a rănit, pe cine a supărat, iar astfel încerca să se schimbe, să se îndrepte.

  9. Să privim fiecare zi ca pe un dar al lui Dumnezeu mulțumind cu recunoștință și pentru lucrurile mărunte.

  10. În fiecare zi să ne gândim că Cineva, în urmă cu 2000 de ani, S-a răstignit pentru noi. Iar acest lucru te va face să simți că Dumnezeu te iubește foarte mult. Dacă sufletul tău se va liniști și se va smeri, chiar și în ultimul ceas, Hristos ți Se va revela și te va ajuta.