Ortodoxia, în esența sa, este Adevărul revelat de Dumnezeu, păstrat nealterat în Biserica lui Hristos. Însă Ortodoxia nu este doar o moștenire statică, o formă religioasă fixă, ci este viață vie în Duhul Sfânt, care cere mărturisire. În fiecare veac, Biserica a fost chemată să-și dovedească autenticitatea prin sângele mucenicilor și prin cuvântul mărturisitorilor. În fața rătăcirilor moderne, a sincretismului religios și a apostaziei generalizate, Ortodoxia mărturisitoare rămâne singura lumină care nu se stinge.
Ortodoxia nu este o ideologie sau o opțiune confesională între altele, ci Biserica cea una, sfântă, sobornicească și apostolească. Așa cum afirmă Sfântul Irineu al Lyonului: „Unde este Biserica, acolo este Duhul lui Dumnezeu; și unde este Duhul lui Dumnezeu, acolo este Biserica și tot harul” (Contra ereziilor, III, 24,1). Prin urmare, mărturisirea Ortodoxiei este mărturisirea lui Hristos Însuși – „Calea, Adevărul și Viața” (Ioan 14,6).
Mântuitorul Hristos a spus limpede: „Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, și Eu voi mărturisi pentru el înaintea Tatălui Meu” (Matei 10, 32). În acest cuvânt stă esența Ortodoxiei mărturisitoare: nu poți fi creștin adevărat dacă nu ești mărturisitor. Tăcerea în fața rătăcirii este o trădare a lui Hristos. Sfântul Maxim Mărturisitorul, prigonit pentru că a refuzat comuniunea cu ereticii monotelismului, a suferit tăierea limbii și a mâinii drepte – dar a rămas stâlp al Ortodoxiei. El spune: „Cel ce tace atunci când Adevărul este prigonit, acela este părtaș cu minciuna”.
În vremea noastră, mărturisirea Ortodoxiei este tot mai necesară. Așa-zisul „dialog ecumenic” a devenit, în multe cazuri, un teren al compromisului și al renunțării la adevăr. În numele unei „iubiri universale”, se ajunge la participări de rugăciuni comune cu ereticii, recunoașterea „tainelor” lor și pierderea conștiinței eclesiologice ortodoxe. În fața acestei trădări, glasul mărturisitorilor se ridică precum trâmbița trezirii conștiinței.
Părintele Justin Pârvu afirma: „Ortodoxia este astăzi sub asediu. Tăcerea noastră înseamnă complicitate. Cine tace astăzi se leapădă de Hristos”. Asemenea mărturisiri nu sunt gesturi de fanatism, ci acte de fidelitate față de Adevărul veșnic.
În secolul XX, mărturisirea s-a îmbrăcat în zeghea temnițelor comuniste. Valeriu Gafencu, „Sfântul închisorilor”, a mărturisit cu prețul sănătății și al vieții sale: „Adevărul nu poate fi negociat. Ori murim pentru el, ori nu-l avem deloc.” Alături de el, Părintele Gheorghe Calciu a fost un model al mărturisirii în fața comunismului ateu: „A venit vremea să nu mai putem fugi: trebuie să mărturisim, cu toată ființa noastră, chiar cu riscul de a fi dați afară, uitați, persecutați.”
Acești sfinți ai veacului nostru dovedesc că Ortodoxia nu se trăiește confortabil, ci în luptă. Fără cruce, nu există mărturisire. Fără mărturisire, nu există mântuire.
Trebuie făcută o distincție clară: mărturisirea nu este fanatism. Nu înseamnă ură, dispreț sau judecarea celorlalți. Ortodoxul mărturisitor nu caută conflictul, ci rămâne statornic în adevăr. El iubește, dar nu face compromis cu minciuna. Așa cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur: „Iubirea fără adevăr este minciună, iar adevărul fără iubire este cruzime”.
Ortodoxia mărturisitoare este sângele viu al Bisericii. Ea este trăită în fiecare om care refuză să se plece în fața ereziei, indiferent de forma ei. Este lumina aprinsă pe candelabrul lumii întunecate.
ORTODOXIA este DREAPTA CREDINȚĂ