"Taina libertăţii nu este altceva decât curajul de a înfrunta moartea. Cel atacat are întotdeauna dreptul cât şi datoria să se apere. Cedarea în faţa agresiunii sau şantajului înseamnă acceptarea sclaviei, împrejurările justificate nu sunt decât pretexte, scuze sau şiretlicuri ale mişeliei. […]

Şantajul, alături de turnătorie, este fărădelegea cea mai odioasă, respingătoare. A fi de acord cu el este acelaşi lucru cu a-l aproba, a-l răspândi. […]

Dacă vrei să fii liber trebuie să nu-ţi fie frică de moarte! […]

Plecăciunea, închinarea, capitularea imediată riscă fără greş să mărească pretenţiile adversarului, dându-i acestuia un surplus de energie şi de tupeu. Totdeauna plecăciunea semnifică primul pas pe calea unei robiri perfecte. […] înrobirea nu presupune doar şantajul cu forţă brută la care se dedă regimul, ci şi acceptarea acestui şantaj, ca un dat inexorabil al sorţii.

Neîmpotrivindu-se la timp, omul devine treptat incapabil de a se mai împotrivi vreodată. Acest proces se încheie prin contaminarea celorlalţi cu această atitudine.

Chiar dacă şantajul nu se va repeta, ceea ce e puţin probabil, dat fiind că tinde să devină un obicei, cel care cedează rămâne în primejdie, în condiţii de receptivitate, sensibilizat pentru totdeauna, pentru că şi la el laşitatea devine o regulă de comportament şi un reflex condiţionat. O singură cedare este suficientă pentru a-l inocula şi din acea clipă el rămâne sclav virtual. […] în prezent există comunităţi şi oameni dispuşi să consimtă violenţei, să se plece şi înconvoaie, fără a vedea scara pe care vor fi siliţi să coboare mereu mai adânc, în hăul abjecţiei.

Despre aceştia presupunerea realităţii unui suflet de rob îşi află confirmarea. Unica armă de nădejde împotriva şantajului de orice fel este refuzul. Când situaţia a devenit atât de acută, când pistolul e lipit de ceafă şi replica e «pe viaţă şi pe moarte», atunci regula jocului nu se schimbă, ci doar miza lui. Câştigător va ieşi numai cel căruia nu-i este teamă de moarte sau este destul de tare pentru a acţiona ca şi când nu i-ar fi teamă. De multe ori şi în felul acesta poate fi obţinută victoria."

— Nicolae Steinhard

Apostolul (I Corinteni Cap. VIII, Vers 8-13 și Cap. IX, Vers. 1-2)

Fraților, nu mâncarea ne va așeza înaintea lui Dumnezeu. Că nici dacă vom mânca, nu ne prisosește, nici dacă nu vom mânca, nu ne lipsește. Dar vedeți ca nu cumva această libertate a voastră să ajungă poticnire pentru cei slabi. Fiindcă, de te-ar vedea cineva pe tine, cel ce ai cunoștință, că șezi la masă în templul idolilor, oare conștiința lui, slab fiind el, nu se va întări să mănânce din cele jertfite idolilor? Și va pieri prin cunoștința ta cel slab, fratele tău, pentru care a murit Hristos! Și așa, păcătuind împotriva fraților și lovind conștiința lor slabă, păcătuiți față de Hristos. De aceea, dacă o mâncare smintește pe fratele meu, nu voi mânca în veac carne, ca să nu aduc sminteală fratelui meu. Oare, nu sunt eu liber? Nu sunt eu Apostol? N-am văzut eu pe Iisus, Domnul nostru? Nu sunteți voi lucrarea mea întru Domnul? Dacă altora nu le sunt Apostol, vouă, negreșit, vă sunt. Pentru că voi sunteți pecetea apostoliei mele întru Domnul.

Evanghelia de la Matei (Cap. XXV, Vers. 31-46)

Zis-a Domnul:

„Când va veni Fiul Omului întru slava Sa şi toţi sfinţii îngeri cu El, atunci va şedea pe tronul slavei Sale. Şi se vor aduna în faţa Lui toate neamurile şi-i va despărţi pe unii de alţii precum desparte păstorul oile de capre. Şi va pune oile de-a dreapta Sa, iar caprele de-a stânga. Atunci Împăratul va zice celor din dreapta Sa: "Veniţi, binecuvântaţii Părintelui Meu, moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii. Că am flămânzit şi Mi-aţi dat să mănânc; am însetat şi Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi M'aţi primit; gol, şi M'aţi îmbrăcat; bolnav, şi M'aţi cercetat; în temniţă am fost şi aţi venit la Mine". Atunci Îi vor răspunde drepţii, zicând: "Doamne, când Te-am văzut flămând şi Te-am hrănit? sau însetat şi ți-am dat să bei? sau când Te-am văzut străin şi Te-am primit, sau gol şi Te-am îmbrăcat? sau când Te-am văzut bolnav sau în temniţă şi am venit la Tine?" Şi răspunzând Împăratul, le va zice: "Adevăr vă spun, întrucât aţi făcut unuia dintr'aceşti foarte mici fraţi ai Mei, Mie Mi-aţi făcut". Atunci va zice şi celor din stânga: "Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui. Că am flămânzit şi nu Mi-aţi dat să mănânc; am însetat şi nu Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi nu M'aţi primit; gol, şi nu M'aţi îmbrăcat; bolnav şi în temniţă, şi nu M'aţi cercetat". Atunci vor răspunde şi ei, zicând: "Doamne, când Te-am văzut flămând sau însetat sau străin sau gol sau bolnav sau în temniţă şi nu ţi-am slujit?" Atunci le va răspunde, zicând: "Adevăr vă spun, întrucât nu aţi făcut unuia dintr'aceşti foarte mici, nici Mie nu Mi-aţi făcut". Şi vor merge aceştia la osânda veşnică, iar drepţii la viaţa veşnică“.

Pentru ziua Înfricoșătoarei Judecăți

Aşişderea încă şi pentru cuptoarele cele arzătoare care au primit pe mulţi din mucenicii lui Hristos.

Se poate încă a se zice aceasta, după Marele Vasile, şi pentru hotărârea pe care o va da Hristos în ziua judecăţii, că, atunci, focul pregătit spre pedeapsă diavolului şi îngerilor lui se taie la glasul Domnului ;

Și iată şi pricina : în foc sunt două puteri: una care arde şi una care luminează.

• puterea usturătoare şi pedepsitoare (cea care arde) a focului rămâne celor păcătoşi,

• iar puterea luminoasă a focului, prin strălucirea lui, este sortită celor drepţi.

Glasul Domnului, deci, taie para focului şi o împarte în aşa fel încât focul pedepsei să fie neluminos, iar lumina odihnei să rămână nearzătoare.

În textul referitor la Judecata de Apoi (Mt 25, 31-46), deodată accentul cade pe om.

În tot cuprinsul Legii noi (ca şi al Legii vechi) prioritatea este acordată iubirii de Dumnezeu: porunca întâi ne spune să-L iubim din toată inima, din tot sufletul, din tot cugetul şi toată puterea noastră.

Iubirea aproapelui, deşi socotită nu mai puţin însemnată, e totuşi prevăzută de porunca a doua, oarecum subordonată celei dintâi, un soi de consecinţă a ei (Mt 22, 39; Mc 12, 31; Lc 10, 27). Aşa apare la Matei, Marcu şi Luca („Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi“ figurează şi în Legea veche: Levitic 19, 18 – fugitiv).

În pericopa Judecăţii viitoare însă, iubirea aproapelui nu numai că trece înaintea celeilalte, ba se şi înfăţişează ca singura avută în vedere.

Totul, aici, e în funcţie de relaţiile interumane, nu se face vorbire decât de fapte privind ajutorarea semenului. Iubirea de Dumnezeu nu mai e pomenită (nici credinţa, care s-a transmutat, potrivit afirmaţiilor Sfântului Apostol Ioan în prima sa epistolă sobornicească, capitolul doi [1 In 2, 9-11; Iac 2, 17], şi ale Sfântului Apostol Iacob tot în al doilea capitol, în fapte şi iubirea de fraţi, nu despre aceasta va fi întrebat împricinatul, ci numai dacă a dat de mâncare celor flămânzi şi de băut celor însetaţi, dacă a primit pe străin şi a îmbrăcat pe cei goi, dacă a cercetat pe cei bolnavi şi pe cei întemniţaţi. Totul aşadar se concentrează asupra binefacerilor făcute oamenilor îngreuiaţi şi împresuraţi de năpaste şi griji, aproapelui aflat la necaz.

Evangheliile reiau ideea expusă pe larg de Matei (Mt 25, 31-46) şi precizează: „Şi atunci (Fiul Omului) va răsplăti fiecăruia după faptele sale“ (Mt 16, 27) sau „Şi pentru ce Mă chemaţi: Doamne, Doamne şi nu faceţi ce vă spun?“ (Lc 6, 46). Când, de asemenea, Domnul se referă la cele zece porunci în convorbirea cu acel care voia să ştie ce să facă spre a moşteni viaţa veşnică, El le menţionează numai pe cele cinci privitoare la relaţiile cu oamenii, iar nu pe celelalte, decurgând din latria datorată lui Dumnezeu, enumeră adică obligaţia de a nu săvârşi adulter, a nu fura, a nu mărturisi strâmb şi a nu înşela, a nu ucide, a-şi cinsti tatăl şi mama [Mc 10, 19]. Judecata, vedem, se face şi ea în acelaşi duh, în temeiul unor criterii faptice, lumeşti, practice, pragmatice (In 5, 27). Domnul Însuşi, vrând să explice pentru care pricină I s-a dat de către Tatăl puterea să facă judecată, indică drept cauză: „pentru că este Fiul Omului“.

Ce vrea să zică această motivare? Că Hristos e împuternicit să fie Judecător deoarece a fost şi El om şi deci prea bine cunoaşte firea oamenilor, lumea, cum stau lucrurile acolo, pe pământ, care sunt cu adevărat raporturile dintre făpturi, care le sunt nevoile, grijile şi durerile. Hristos e Judecător fiindcă ştie cum stau lucrurile din lăuntru119, experimental, ca Unul Care şi El a cunoscut ispitele, oboseala, foamea, durerea, Care a stat faţă către faţă cu trufia, invidia, ura, prostia şi trădarea, Care a fost vândut, batjocorit, pălmuit, scuipat şi omorât, în chinuri, căruia I s-a pus pe cap cunună de spini şi a fost îmbrăcat cu purpură mincinoasă.

Ca Unul Care va judeca în cunoştinţă de cauză, nu după relatări şi expuneri purtate din gură în gură, ca Unul Care ştie despre ce e vorba (de quoi il en retourne, spun plastic şi intraductibil francezii – eu aş tălmăci: care cunoaşte tărăşenia şi dedesubturile toate), Căruia nu-i poţi îndruga verzi şi uscate şi câte-n lună şi-n soare sau suci şi răsuci adevărul sau a I-l ascunde sau măslui sub vorbe frumoase cu iscusite vicleşuguri.

Ca Unul Care a fost şi El Om ca toţi oamenii, Care va aprecia nu după criterii şi consideraţii teoretice, abstracte, „divine“, ci după criterii şi consideraţii foarte simple, foarte omeneşti, de toate zilele, banale, vulgare (să nu ne sperie termenul acesta, să nu uităm că limbajul evanghelic nu-i simandicos şi fandosit, că nu se fereşte a denumi lucrurile pe şleau şi pe adevăratul lor nume), criteriile „omului de pe stradă“, ale omului dosădit, trudit, ferecat în supărări şi neocolit de valurile vieţii. Ale omului obişnuit, cel din vâltoarea şi frecuşul vieţii celei mai ne-angelice, ne-„spiritualizate“, criteriile bunului simţ celui mai elementar. Şi care-s acestea? Cele ale întrajutorării (a da năpăstuitului ce are mai întâi nevoie: hrană, adăpost, culcuş, îmbrăcăminte, cercetare la spital şi închisoare), bunei vecinătăţi, solidarităţii celor nerăsfăţaţi de ursită.

Absolut nimic „fin“ în felul cum ne este descris marele Judeţ al sărmanilor (şi sărmani, la drept vorbind, suntem toţi cei născuţi sub pecetea păcatului strămoşesc), nimic elegant, „superior“, intelectualist, mistic,sofianic, transcendental, abisal, apologetic, „idealist“, mistagogic, tainic,pitagoreic, isihastic, „sublim“ ori extrasensorial şi parapsihologic. Toate cazurile evocate de Hristos la Matei (Mt 25, 31-46) se referă la nevoi şi scârbe ale vieţii oamenilor de rând, ale oamenilor care se izbesc prea puţin de „înaltele“ piedici scoase în calea lor de potrivnicii îndeobşte specifici legii numerelor mari: oamenilor bolnavi, flămânzi, strâmtoraţi, întemniţaţi (pe drept ori pe nedrept), lipsiţi de bunurile de larg consum ale vieţii, loviţi de năpastele celor simpli, de năpastele „curente“: boala, sărăcia, foamea, birocraţia, singurătatea, obida! Textul nu ne poartă în vreun empireu, o academie platoniciană, un tărâm sacru, ci pe uliţe şi străzi ori pe drumuri şi poteci unde omul se zbate şi se luptă cu istovitoarele angarale majoritare într- o lume pe care poeţii romantici au numit-o sublunară.

Hristos va judeca aşa cum ar face un oarecare muritor anevoie îmbătat cu apă rece, o gospodină cu treburi multe şi puţin răgaz pentru braşoave, un ins lovit de soartă, trecut prin ciurul şi dârmonul vieţii materiale, străin de orice speculaţii teologice, filosofice, metafizice, ascetice şi de solicitările discursivităţii. Nimic subtil în tot cuprinsul textului mateian referitor la ziua cea mare. Se ia aminte numai la faptele (elementare, crude, brute) care ar fi reţinut atenţia şi declanşat reacţia apreciativă a oamenilor năpădiţi de păsurile şi poverile cotidianului celui mai îndepărtat de estetism, nelinişti spirituale, dubii mintale, de toate acele cu totul diferite frământări ale celui care nu cunoaşte grija zilei de mâine şi a pâinii de astăzi.

Aceasta e – mai ales – surprinzător, straniu şi cutremurător în felul de a proceda al Fiului Omului când va şedea pe tronul slavei Sale prefăcut în divan de judecată: această bruscă revenire la simplicitate şi elementaritate, această exclusivitate acordată numai şi numai faptelor bune, milosteniei celei de uz comun, iubirii aproapelui exprimată în termenii filotimiei şi sprijinului între fiinţe plămădite din aceeaşi frământătură şi vremelnice gazde ale unui aceluiaşi duh.

Criteriile textului nostru sunt, scurt spus, strict „materiale“, banale, triviale, pe înţelesul, la nivelul şi în conformitate cu viziunea (Weltanschauung120) „celor mici“, celor umiliţi şi obidiţi (i-a plăcut lui Dostoievski să le zică) dintr-un cartier de margine de oraş ori dintr-un satnepricopsit, care pot gusta din plin savoarea unei fapte bune. Căci ceilalţi, „superbii“ (cum le spune scriitorul francez Jules Romains), nu prea ştiu de foame, golătate, spital, puşcărie, calicie, lipsă de adăpost şi nevoie de ajutor. Ei, superbii, au mai ales parte de anxietăţile spiritului şi ale minţii, de goana după noţiunile manipulate de cuget şi altele de acest fel, nobile desigur, necesare civilizaţiei şi culturii, însă ocrotite de satisfacerea cerinţelor primare, prielnică desfăşurării unei activităţi dezinteresate.

Iată că nu de astfel de subtilităţi (ori chiar prea frumoase porniri spre desăvârşire) se va preocupa Hristos şi se va ţine seama la Judecata de Apoi, ci de lucruri mult mai „grosolane“: vor fi răsplătiţi nu cei care au gândit, meditat, filosofat, misticizat, scripturizat, migălit, angelizat, ci acei care – omeneşte, existenţial, bătrâneşte, copilăreşte, nesofisticat, la nivelul cărbunarului lui Jean-Jacques Rousseau, al lui Jacques Bonhomme, al humuleştenilor lui Creangă, al eroilor lui Brătescu-Voineşti, al lui Mary Poppins, al basmelor şi poveştilor, al îngerului păzitor de copii cuminţi, al oamenilor de treabă şi de ispravă hălăduitori în atâtea şi atâtea istorisiri ale noastre şi ale tuturor neamurilor – îşi vor fi ajutat fără ifose şi mendre, fără şovăire şi; zăbavă şi cu totul în afara perimetrului firelor tăiate în patru, propriu celor prea învăţaţi, lipsiţi de contactul cu realităţile dure, nesperioase şi necruţătoare ale vieţii, pierduţi în lumea imaginară (de cele mai multe ori) a construcţiilor cerebrale, îşi vor fi ajutat, zic, semenii aflaţi la ananghie. Judecata de Apoi, în concepţia creştină, e cu totul tainică şi deosebită de concepţia comodă a iudaismului.

Evreul evlavios ştie că, dacă a dat ascultare poruncilor din Decalog şi celor şase sute treisprezece comandamente ale predaniei, va fi izbăvit. Nu tot aşa creştinul, care se va înfăţişa unei judecăţi înfricoşătoare deoarece nu se poate şti cum se va pronunţa Judecătorul. Ştim că naşterea din apă şi Duh, credinţa, faptele bune, nelepădarea şi neruşinarea de Hristos, virtuţile şi altele ca acestea vor fi ţinute în seamă, dar siguranţă absolută nu are nimeni. Pericopa zisă a Judecăţii viitoare ne pune totuşi la îndemână un îndreptar precis şi ne aşază pe un tărâm solid, de mare şi neaşteptată smerenie, de nu şi (pentru mulţi dintre noi) naivitate.

Există o cale sigură, neînşelătoare, ce duce spre o soluţie fericită a judecăţii nemitarnice: calea modestă, străină de fumuri şi extravaganţe, calea din moşi-strămoşi ştiută şi de conştiinţa noastră dintotdeauna bănuită a fi cea dreaptă: calea făptuirii binelui şi venirii în sprijin celor atât de pregnant denumiţi în textele noastre religioase „necăjiţi“. Hristos, înţelegem din cele relatate de Sf. Apostol şi Evanghelist Matei, de aceasta se va interesa mai întâi: cum ne-am purtat în lume cu fraţii, vecinii, semenii şi vrăjmaşii noştri. De comportarea noastră în lumea relaţională.

Ca şi la Răstignire, la Judecată are loc o teribilă şi minunată chenoză: Domnul Se transpune în şi Se identifică cu făpturile Sale cele mai oropsite. El Se recunoaşte a fi însetatul, flămândul, întemniţatul… Probabil că, dacă nu S- ar fi întrupat, divinitatea n-ar fi pomenit foamea, setea, golătatea. Spitalul şi puşcăria mărturisesc însă realitatea şi deplinătatea întrupării, o cunoaştere intimă a condiţiei umane, iar cercetarea bolnavilor şi a întemniţaţilor eu unul o socotesc a fi contribuţia Celui Care a experimentat in vivo amărăciunea singurătăţii şi dulceaţa compătimirii.

Curios rămâne faptul că omul (finit şi infinit, precum stăruitor îl defineşte Heidegger) apare (tocmai la Judecata cea mare, unde ne-am fi aşteptat să-l vedem luat în seamă îndeosebi ca „infinit“) sub aspectul de fiinţă creată şi vulnerabilă, de părticică a unei comunităţi concrete, cu nevoi rudimentare, nu a vreunei noosfere de tip Teilhard de Chardin. Dar de ce ne-am mira: ca de obicei, Hristos grăieşte şi procedează tocmai altfel decât ne aşteptam, ba chiar potrivnic acelor aşteptări. E o dovadă certă de autenticitate. El întru adevăr a luat trup, iar de judecat vom fi judecaţi în prezenţa îngerilor, însă de către Fiul Omului.

Am înțeles până acum despre credință că NU ÎNSEAMNĂ să fii prost, sărac, umil sau și mai rău, tâmpit.

Au spus-o chiar alții, mai deștepți ca noi, dintre noi:

“Nicăieri și niciodată nu ne-a cerut Hristos să fim proști” (aș spune săraci) “Ne cheamă să fim buni, blânzi, cinstiți, smeriți cu inima, dar nu tâmpiți”

— Nicolae Steinhardt, Jurnalul Fericirii

"Degeaba le-am avea pe toate: inteligenţa, cultura, isteţimea, supracultura, doctoratele, supra doctoratele, dacă suntem răi, haini, mojici şi vulgari, proşti şi nerozi, doi bani nu facem, se duc pe apa sâmbetei şi inteligenţa, şi erudiţia, şi supradoctoratele, şi toate congresele internaţionale la care luăm parte, şi toate bursele pentru studii pe care le câştigăm prin concursuri severe.

Nimic nu poate înlocui şi suplini niţică bunătate sufletească, niţică bunăvoinţă, toleranţă, înţelegere. Niţică susţinută bună-cuviință.

Bunătatea sufletească nu-i o virtute subtilă şi rafinată, e un atribut de bază al fiinţei omeneşti și totodată un atribut al culturii. Ştim că de-am vorbi toate limbile și toate dialectele pământului şi de-am fi capabili să clasificăm conform cu clasificarea zecimală toate volumele tipărite în toate limbile pământului, de la Gutenberg şi până astăzi, și de am fi tobă de carte și de erudiţie, și de am cunoaște întrebuinţarea tuturor termenilor specifici tuturor ştiinţelor şi tehnicilor, tot nu ne putem numi oameni culţi dacă suntem nişte pizmăreţi, nişte bădărani şi nişte răi la suflet."

— Nicolae Steinhardt - Primejdia mărturisirii

„Dumnezeu seceră şi unde n-a semănat: înseamnă că trebuie să dăm de la noi, să ne străduim, să dăm cu împrumut, să luăm iniţiative.

Atitudinea de: parcă ce rău am făcut eu! eu n-am făcut rău nimănui! fac şi eu ce pot! dacă nu pot mai mult! este — vorba lor — o atitudine de gură-cască, se află în contradicţie cu parabola talanţilor şi vădeşte că n-am înţeles cât de grav e păcatul de lenevire şi cât de concret consideră Dumnezeu îndemnul: cerurile se cuceresc!

Nici cât de grav, de stârnitor ni se cer efortul şi năzuinţa spre imposibil, de nu chiar imposibilul însuşi.

Cu Dumnezeu nu-i de glumit: „Ieşi din ţara ta şi din rudenia ta şi din casa tatălui tău”, „la-ţi crucea ta”, „Vino după mine”, „Vegheaţi dar”, „Spălaţi-vă şi curăţaţi-vă!”, „Du-te şi strigă”, „Scoală-te, ridică-ţi patul şi umblă”.

Nu se stă locului; nu-i rost de încropire, de confort, de moale visare; Oblomov e osândit; în lene, boală şi nebunie nu-şi poate nimeni găsi pretext. (Şi nici măcar în dreptate: smochinul.)”

— Nicolae Steinhardt - Jurnalul fericirii

❗️Părintele Nicolae Steinhardt: "Soluția în fața injustițiilor e una singură: eroismul." / „Soluția in fata injustițiilor e una singură: eroismul. Să nu taci, să vorbești, să lupți, să te afli în treabă. (Să nu-ți vezi de treburile tale, ci de treaba dreptății, care-i adevărata treabă a fiecăruia.) Restul e verbalism, spaimă, nimicnicie.” — Nicolae Steinhardt

✝️ Părintele Nicolae Steinhardt: Cu Mamona nici o legătură, oricat de mică – nici asupra punctelor comune. Lui Mamona numai blestemele din moliftele Sfântului Vasile cel Mare / “Dați deci Cezarului cele ce sunt ale Cezarului și lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu” (Mat. 22, 21; Marcu 12, 17; Luca 20, 25). Fraza e clară și regimurile totalitare, adăugându-iși Rom. 13, cer credincioșilor să le dea ascultare și respect. Iar mulți crestini, care-si confunda religia cu prostia, sar si ei sa le aprobe: “e text!”. Numai că nu citesc atent. Dăm Cezarului – se talmacește: Statului – ce este al său, dacă e în adevăr stat și se poartă în consecință. Când statul (Cezar) se îndeletnicește cu ale lui, cu intreținerea drumurilor, menținerea ordinei, canalizări, transporturi, apărarea țării, administrație și impărțirea dreptății, i se cuvine respectul și tot ce este al său: impozitul, serviciul militar, civismul. Atunci însă când Statul nu mai e Cezar ci Mamona, cand regele se preface în medicine-man și puterea civilă în ideologie, când cere adeziunea sufletească, recunoasterea supremației sale spirituale, aservirea conștiinței și procedează la “spălarea creierului”, când fericirea statală devine model unic și obligatoriu, nu se mai aplică regula stabilita de Mântuitor, deoarece nu mai este îndeplinită una din condițiile obligativității contractului: identitatea parților (lui Cezar i s-a substituit Mamona). Mântuitorul nu numai că n-a spus să dăm lui Dumnezeu ce este a lui Dumnezeu și lui Mamona ce este a lui Mamona, ci dimpotrivă (Mat. 6, 24; Luca 16, 13) a stabilit că nu poti sluji și lui Mamona și lui Dumnezeu. Când pe scaunul de domnie lumească stă un Cezar, îndemanarea nu este interzisă și Biserica, de-a lungul veacurilor, și-a avut politica ei. Dar când politica încape pe mâinile Celuilalt, se aplică regula vaselor engleze care faceau piraterie sub pavilion strain: de îndată ce bastimentul inamic deschidea focul, era înălțat steagul național. Cezarului, cele cuvenite. Cu Mamona nici o legătură, oricât de mică – nici asupra punctelor comune. Lui Mamona numai blestemele din moliftele Sfântului Vasile cel Mare.

„Soluția in fata injustițiilor e una singură: eroismul. Să nu taci, să vorbești, să lupți, să te afli în treabă. (Să nu-ți vezi de treburile tale, ci de treaba dreptății, care-i adevărata treabă a fiecăruia.) Restul e verbalism, spaimă, nimicnicie.” — Nicolae Steinhardt

Părintele Nicolae Steinhardt:

”Eu nu l-am cunoscut pe Codreanu. Însă dupa informatiile pe care le-am cules de pretutindeni era un om de caracter, cinstit si capabil. Uciderea lui monstruoasa de barbarii de oameni platiti ai lui Carol al II-lea, strangularea si impuscarea in ceafa, fiind legat de maini si de picioare cu lanturi, facand din el un martir, trebuie sa impresioneze orice om cu constiinta civica si sa-i dea de gandit asupra unei singure atitudini de viata: respectul mortii, spre a nu-i mai intina memoria cu acuzatii superflue cand nu mai era in viata.” (Nicu Steinhardt în dosarele Securităţii (1959-1989). Selecţia documentelor: Clara Cosmineanu şi Silviu B. Moldovan, Ed. Nemira, 2005, p.395; Arhivele CNSAS, fond informativ, dosar nr. 207, volum 5, ff. 100-101, P 191 – 195)

Nicholas Nagy-Talavera, scriitor ungur, de origine evreiasca:

”Deodată s-a produs o rumoare prin mulţime. Un bărbat chipeş, smead, înalt, îmbrăcat într-un costum alb, românesc, a intrat în curte călărind un cal alb. S-a oprit aproape de mine. N-am putut vedea nimic monstros sau rău în el. Ba chiar dimpotrivă. Zâmbetul său copilaros, sincer, radia asupra mulţimii celor săraci şi părea să fie una cu mulţimea şi totodată în mod misterios, departe de ea. Carisma este un cuvânt nepotrivit pentru a defini forţa stranie emanată de acest om. Poate el aparţinea pur si simplu pădurilor, munţilor, furtunilor de pe culmile Carpaţilor acoperite cu zăpadă, sau lacurilor şi vânturilor. Şi astfel stătea în mijlocul mulţimii în tăcere. Tăcerea sa era elocventă; părea mai puternică decât noi, mai puternică decât ordinul prefectului care i-a interzis să vorbească. O ţărancă bătrână şi ofilită şi-a făcut cruce şi ne-a şoptit: “E trimis de Arhanghelul Mihail”. Apoi clopotul trist al bisericii se porni să bată şi slujba, care preceda întotdeauna adunările legionare, începu. Impresiile adânci, create în sufletul unui copil, dispar cu greu. De mai mult de un sfert de veac n-am uitat niciodată întâlnirea cu Corneliu Zelea Codreanu.” (Nagy- Talavera, Nicholas, O istorie a fascismului în Ungaria şi România. Ed. (evreiasca) Hasefer, Bucuresti, 1996; ed. orig. 1971, în engl.).

Andreas Hillgruber, istoric evreu-german:

”Legiunea Arhanghelului Mihail, întemeiată în 1927, era creaţia exclusivă a lui Corneliu Zelea Codreanu, un om plin de pasiune politico-religioasă. Antisemitismul Mişcării era de natură religioasă şi naţională, nu rasistă. Obiectivul lui Codreanu era înlăturarea pseudo-democraţiei din România şi reînnoirea statului român printr-o conducere autoritară, înrădăcinată solid în creştinismul ortodox. Principiile Mişcării izvorau,fără îndoială, dintr-un profund patriotism autentic.” (Andreas Hillgruber, Hitler, Konig Carol und Marschall Antonescu, Ed. Franz Steiner Verlag Gmbh, Wiesbaden, 1954).

Zigu Ornea, istoric evreu:

”Toate aceste elogii despre Codreanu, ce întreţineau în jurul lui o atmosferă de cult, uimesc şi fascinează. Mai ales că unele (anume alese) sunt datorate unor oameni de cultură notorii, unor strălucite inteligenţe. Dincolo de fanatismul unui credo de atunci, e dincolo de îndoială charisma lui Corneliu Zelea Codreanu. Dârzenia, intransigenţa, tăria convingerilor, integritatea morală, traiul modest, aproape în sărăcie, fanatismul credinţei ortodoxe erau, indiscutabil, calităţi care se distingeau într-o lume sceptică şi aranjoare, cu moravuri laxe si mereu coruptibile. Aceste trasături morale impresionau, convingeau, trezând admiraţie şi respect. Charisma lui Codreanu era o realitate incontestabilă.” (Zigu Ornea, Anii treizeci. Extrema dreaptă românească, Ed. Fundatia Culturala Româna, 1995, p.386).

Iuliu Maniu, om politic, ţărănist:

”Recunosc că Corneliu Zelea Codreanu a fost superior gândirii mele. Eu am încercat să adopt în slujba şi salvarea ţării, căi politice; el a ales o cale superioară şi anume: a realiza mai întâi caractere, educând un tineret, care pe căi de înălţare patriotică, să se dăruiască total, moral şi spiritual. Să creeze mai întâi o elită conducatoare şi apoi un partid.” (Declaraţie făcuta la Snagov, în vara lui 1943).

Emil Cioran, scriitor, ganditor:

”În noi gemea viitorul. În unul clocotea. Şi el a rupt tăcerea blîndă a existenţei noastre şi ne-a obligat să fim. Virtuţiile unui neam s-au întruchipat în el. România din putinţă se îndreapta spre putere. Prezenţa lui era tulburătoare şi n-am plecat niciodată de la el, fără să simt acel suflu iremediabil, de răscruce, care însoţeşte existenţele marcate de fatalitate. Căpitanul nu suferea de viciul fundamental al aşa-zisului intelectual român. Căpitanul nu era “deştept”, Căpitanul era profund. Cuvintele Căpitanului, grele şi rare, răsăreau din Soartă. Ele se plămădeau undeva departe…Acele gânduri au urzit rostul nostru. În ele respirau natura şi cerul. Şi când au pornit spre înfăptuire, temelia istorică a ţării s-a zguduit. Corneliu Codreanu n-a pus problema României imediate, a României moderne sau contemporane…El a pus problema în termini ultimi, în totalitatea devenirii naţionale. El n-a vrut să îndrepte mizeria aproximativă a condiţiei noastre, ci să introducă absolutul în respiraţia zilnică a României. Nu o revoluţie a momentului istoric, ci una a istoriei. Legiunea ar trebui astfel nu numai să creeze România, dar să-i si răscumpere trecutul, să insufle absenţa seculară, sa salveze, printr-o nebunie, inspirată şi unică, imensul timp pierdut. Capitanul a dat românului un rost. Înclin uneori a crede că el a căzut din conflictul mărimii lui cu micimea noastră. Nu este totuşi mai puţin adevărat, că epoca de prigoană a scos la iveală caractere pe care cea mai încrezătoare utopie nu le-ar fi putut bănui…” (“Glasul strămoşesc”, Sibiu, anul VI, nr.10/25 Decembrie 1940).

Walter Hagen, istoric evreu-austriac:

„Codreanu avea mai mult profilul unui profet religios decât acela al unui şef de partid. Cei care-l urmau îl venerau ca pe un sfânt.” (Die geheime Front. Nibelungem Verlag, Linz und Wien, 1940).

David Şafran, Rabin, dr.:

„Ca student, auzisem de la legionari lucruri fantastice despre Căpitan. Eram dornic să-l cunosc personal. Ba am apelat şi la foştii mei profesori de la Universitatea bucureşteană: Mircea Vulcănescu şi Traian Herseni, ca să fiu primit de Căpitan … la Casa Verde… Sub ochii lui de jar, se ascundea o privire vulturească. Încredere, ambiţie, verbaj gândit şi cântărit ab initio… Codreanu mă ascultă cu atenţie. Apoi, subit, parcă-l văd cum cade în transă. Cu o voce puternică, îl aud cum proclamă cu patos: – Eu i-am văzut pe sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil. Eu cred în Sfânta Cruce. Biserica e pentru mine un simbol sublim, etern. O, Doamne, iartă-mi greşelile! Îl vedeam că suferă… – În ce cred evreii, ca să supravieţuiască vremurilor grele prin care trece omenirea?! – Noi credem în adevăr. Politica nu e adevăr, dreptatea e o iluzie, banul e o minciună. Acestea sunt realităţi…În credinţă, toate neamurile sunt egale în drepturi ca şi în datorii. Pentru Domnul nu există un popor mai mic sau mai mare. (Deci, nici “ales”, nici antisemitism.) Între credinţă şi antisemitism este un non sens. Credinţa îi învaţă pe oameni despre frăţia universală. Intrasem la Casa Verde la ora 1 şi 20 (11 Ianuarie 1937). Vorbeam de acum de peste două ceasuri. Eram decis să mai rămân pentru a pleca limpezit. Nu era o discuţie de cabinet, ci s-au amestecat aici durerile lumii… Adevărurile lui şi ale mele ardeau, chinuiau gând şi suflet, cerşindu-şi răspunsuri, argumente, pentru a ne despărţi ca prieteni. Eram decis să mai rămîn, pentru a pleca limpezit. Nu era o discuţie de cabinet, ci s-au amestecat aici durerile lumii. Ştiam că l-am pus într-o situaţie delicată. De afară, răzbăteau voci, care ne împiedicau să ne concentrăm. Adevărurile lui şi ale mele ardeau, chinuiau gînd şi suflet, cerşindu-şi răspunsuri, argumente, pentru a ne despărţi ca prieteni. Venisem la el cu sinceritate. (…) Îl văd cum se ridică, îmi întinde mîna şi-mi spune: "Am avut mare plăcere de întîlnirea noastră. Nu ştiu dacă am rezolvat probleme, dar am învăţat fărîme din taina infinită a credinţei. Eu n-am venit să provoc ură sau răbufnire. Sufletul mi-e curat. Nu ştiu dacă toţi legionarii gîndesc ca mine. Dacă un evreu a fost lovit, sau rănit ori jignit pe plan moral, iartă-i pe răufăcători. Ei nu-s decît oameni, poate chiar buni creştini. Nu pe omul superior noi cercăm să-l şlefuim, ci pe omul-om". Am plecat. Am cântărit mult ultimul său răspuns. Am văzut în trăirea lui un început de logică. Apoi a venit tăvălugul. Codreanu a fost ucis din ordinul lui Carol al II-lea, în 1937.” (David Şafran, „Karl Marx, antisemit”, Ierusalim, 1979, cap. Casa Verde, p. 106-115,).

Richard Wurmbrandt, pastor baptist, etnic evreu, misionar şi scriitor, fost deţinut politic:

„Ştii că «Jurnalul» de la Jilava al lui Codreanu a contribuit la încreştinarea mea? Jurnalul conţinea elemente curente, impresii, amintiri, dar mai ales o profundă cugetare creştină, prilejuită de recitirea, în temniţă a celor patru Evanghelii şi a Epistolelor Sf. Apostol Pavel.” (Mărturie Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos, Ed. Christiana, Bucureşti, 2006, p. 161).

Francisco Veiga, istoric şi scriitor spaniol:

„La 21 de ani, trăsăturile esenţiale ale personalităţii sale (ale lui CZC) erau deja definite. Aspectul său fizic extrem de atrăgător era o bună scrisoare de recomandare: de statură înaltă, atletic şi cu o figură de o rară frumuseţe clasică, străină de timp. Un om tenace, bun organizator, planuri simple, flexibile şi idei clare.” (Istoria Gărzii de Fier, (1919-1941), Mistica ultranaţionalismului, Madrid, 1989, p. 51).

Foto credit: Episcopia Maramureșului și Sătmarului

Medicul Montiano Jorge Emilio s-a convertit la Ortodoxie după citirea „Jurnalului fericirii” al Părintelui Nicolae Steinhardt de la Mănăstirea Rohia.

Rânduiala trecerii la Ortodoxie a fost oficiată sâmbătă de Episcopul Iustin al Maramureșului și Sătmarului în Paraclisul „Izvorul Tămădurii” al așezământului monahal de la Rohia.

Trecerea la Ortodoxie a fost realizată prin mărturisirea de credință a medicului și Sfânta Taină a Mirungerii.

Medicul a mărturisit că trecerea la credința ortodoxă este rezultatul citirii în limba spaniolă a „Jurnalului Fericirii” în urmă cu trei ani. Montiano Jorge Emilio a găsit în carte bucuria de a fi creștin și de a trăi credința creștină în lumină, bucurie, libertate și har, transmite Episcopia Maramureșului și Sătmarului.

Jurnalul fericirii a fost tradus în germană, ebraică, franceză, greacă, italiană, maghiară, portugheză și spaniolă.

Sursa: https://basilica.ro/un-medic-spaniol-s-a-convertit-la-ortodoxie-dupa-ce-a-citit-jurnalul-fericirii-al-parintelui-nicolae-steinhardt/

“Dați deci Cezarului cele ce sunt ale Cezarului și lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu” (Mat. 22, 21; Marcu 12, 17; Luca 20, 25).

Fraza e clară și regimurile totalitare, adăugându-iși Rom. 13, cer credincioșilor să le dea ascultare și respect. Iar mulți crestini, care-si confunda religia cu prostia, sar si ei sa le aprobe: “e text!”.

Numai că nu citesc atent. Dăm Cezarului – se talmacește: Statului – ce este al său, dacă e în adevăr stat și se poartă în consecință. Când statul (Cezar) se îndeletnicește cu ale lui, cu intreținerea drumurilor, menținerea ordinei, canalizări, transporturi, apărarea țării, administrație și impărțirea dreptății, i se cuvine respectul și tot ce este al său: impozitul, serviciul militar, civismul. Atunci însă când Statul nu mai e Cezar ci Mamona, cand regele se preface în medicine-man și puterea civilă în ideologie, când cere adeziunea sufletească, recunoasterea supremației sale spirituale, aservirea conștiinței și procedează la “spălarea creierului”, când fericirea statală devine model unic și obligatoriu, nu se mai aplică regula stabilita de Mântuitor, deoarece nu mai este îndeplinită una din condițiile obligativității contractului: identitatea parților (lui Cezar i s-a substituit Mamona). Mântuitorul nu numai că n-a spus să dăm lui Dumnezeu ce este a lui Dumnezeu și lui Mamona ce este a lui Mamona, ci dimpotrivă (Mat. 6, 24; Luca 16, 13) a stabilit că nu poti sluji și lui Mamona și lui Dumnezeu. Când pe scaunul de domnie lumească stă un Cezar, îndemanarea nu este interzisă și Biserica, de-a lungul veacurilor, și-a avut politica ei. Dar când politica încape pe mâinile Celuilalt, se aplică regula vaselor engleze care faceau piraterie sub pavilion strain: de îndată ce bastimentul inamic deschidea focul, era înălțat steagul național. Cezarului, cele cuvenite.

Cu Mamona nici o legătură, oricât de mică – nici asupra punctelor comune. Lui Mamona numai blestemele din moliftele Sfântului Vasile cel Mare.