Citește de șapte ori textul de mai jos și vei atrage o minune în viața ta
Niciuna dintre primele trei duminici ale Postului Mare n-ar avea semnificații depline, una fără alta. Dacă prima este a dogmei, a doua ne arată scopul dogmei (îndumnezeirea omului), iar a treia, calea pentru atingerea acestui scop: despătimirea și iubirea. Vedem imediat că nici dogma, nici calea (nici măcar iubirea) nu sunt un scop în sine, așa cum este doar îndumnezeirea omului. Care nici pe departe nu e vreo metaforă, ci, în cuvintele Sfântului Grigorie Palama, harul necreat prin care „Dumnezeu însuși pătrunde întreg, în cei vrednici întregi, și sfinții pătrund întregi în Dumnezeu întreg, luând în ei înșiși pe Dumnezeu întreg” (Tomosul aghioritic).
Socotesc că nu s-au scris, în toată teologia Părinților, cuvinte mai uimitoare, mai îndrăznețe și mai pline de promisiunea celei mai mari fericiri.
Dogma în sine nu este scopul credinței. Dogma care se propune în locul scopului este ateism funcțional. Așa cum un analfabet funcțional recunoaște un text, dar nu se „împărtășește” de sensul lui, ateismul funcțional recunoaște existența lui Dumnezeu, dar nu se împărtășește din lucrarea/energia Sa (de-aceea, Sfântul Grigorie Palama îi numea „atei” pe varlamiți, care numai necredincioși nu erau). Dumnezeu e lucrarea, și nu dogma Sa (Ioan 5,17: „Tatăl Meu până acum lucrează; şi Eu lucrez”).
E plină Biserica de atei funcționali, episcopi, preoți și credincioși de rând, de la profesori și predicatori de dogmatică scolastică, până la oameni cumsecade, contemplativi ai unui vag transcendent mai dogmatic sau mai liric, multă funcționărime popească, dar mai ales agnostici cu epitrahil, camuflați în activism bisericesc, moralism și naționalism mistic.Scopul care nu se situează pe calea crucii, a efortului constant de lucrare duhovnicească și iubire, dincolo de faptul că este imposibil de realizat, e definiția formalismului religios. E „creștinismul fără asceză”, de care se mira Sfântul Sofronie de la Essex.
E vorba de toți cei care-și doresc harul lui Dumnezeu (măcar un pic de pace, un pic de bucurie, un pic de iubire, un pic de liniștire), și poate că l-au și gustat vreodată, dar nu fac nimic ca să-l dobândească. Merg la biserică, țin posturile, se împărtășesc, respectă morala creștină, dar, pentru că nu sunt pe cale, adică nici nu lucrează la despătimirea lor, nici nu sunt capabili de iubirea nepătimitoare, simt că nu se schimbă mare lucru în viața lor și bat pasul pe loc. Ei sunt în Biserică cei care o să-ți vorbească cel mai mult despre minuni, preoți cu har, icoane miraculoase și slujbe pentru sporul casei.
E un paradox că ne aflăm în plină criză și urgență a teologiei palamite, deși, în 700 de ani, aceasta ar fi trebuit să dea lovitura de grație atât formalismului, dogmatismului și înțelegerii scolastice a teologiei, cât și gândirii magice din Biserică. În practică, stăm exact pe dos, adică în înțelegerea pe care au combătut-o palamiții în disputele lor cu Varlaam & comp.Nu îndumnezeirea omului, ci „minunea” pare a fi astăzi scopul pastorației în biserică. Modelul suprem al minunii e, mai nou, coborârea „luminii de la Ierusalim” și aducerea ei în toate bisericile, deși, apropo de teologia palamită, ar trebui să reflectăm la faptul că, în toate discuțiile din secolul al 14-lea despre lumina necreată a Taborului și energiile ființiale, cu toată miza lor teologică uriașă și în ciuda preocupărilor care cuprinseseră până la război civil Imperiul Bizantin, nimeni nu face absolut nicio referire la așa-zisa „lumină de la Ierusalim”. Deși invocarea ei ar fi fost un argument decisiv împotriva adversarilor lui Palama. Ca și cum n-ar fi existat ceea ce unii numesc astăzi „cea mai mare minune din Ortodoxie”, sau n-ar fi fost un argument demn de a fi pomenit.
Revenind, miracolul e mai simplu, umple mai repede bisericile și e mai productiv economic decât efortul despătimirii, al cunoașterii Evangheliei și al iubirii. (De aceea avem o catedrală națională, dar n-avem o Biblie nouă, după traducerea – discutabilă – de acum aproape o sută de ani.)
M-am uitat, de exemplu, pe pagina de facebook a uneia dintre cele mai vizitate mănăstiri din țară, Vlădiceni, de lângă Iași. Pagina însăși are peste două sute de mii de urmăritori! Te-ai aștepta să citești acolo predici la Evanghelie, învățături din Sfinții Părinții, cateheze și explicații ale slujbelor, sau, măcar acum în post, sfaturi duhovnicești despre despătimire și liniștire, dar iată câteva din titlurile doar din ultimele zile: „7 icoane mari făcătoare de minuni din Ținutul Neamțului cu puteri nebănuite”, „Rugăciunea făcătoare de minuni adresată Sfântului Mare Prooroc Ilie”, „Ritualul celor 9 joi vă îndeplinește și cele mai imposibile dorințe”, „Rugăciunea de seară a lui Arsenie Boca – Făcătoare de minuni”, „Rugăciunea care atrage binele în timpul Postului”, „Puterea untdelemnului de la candela Maicii Domnului!”, „Spune în fiecare marți Rugăciunea Fericirii, pentru a atrage belșugul și împlinirea dorințelor” etc.
Ce-ar mai fi de adăugat, când cuvintele vorbesc de la sine, cu credința și luminarea mamei Omida? Poate doar groaza că, dacă până la apariția rețelelor sociale, ce se întâmpla la Vlădiceni rămânea la Vlădiceni, acum, gândirea magică e multiplicată în cel puțin două sute de mii de capete pe zi, și asta doar pe pagina unei singuri mănăstiri.Ca orice produs de consum, miracolul are o ofertă diversificată și mereu la îndemână. Trebuie doar să-l cauți pe cel mai eficient sau de care ai nevoie pe loc. Dacă vrei reclame sau referințe de la alți consumatori, ai la dispoziție convorbirile pe whatsapp ale preoților „cu har”, pe care le fac publice chiar ei, desigur, „spre slava lui Dumnezeu”. Te doare ceva? Citește paraclisul dimineața și seara. Nu poți să faci un copil? Vezi acatistul cutare. Necazuri cu băutura? Vino la icoana care vindecă de beție. Ai probleme cu banii? Nu-i nimic, există o rugăciune care atrage belșugul, vezi la Vlădiceni. Cel mai adesea, minunea e la un pomelnic distanță, dacă știi unde să-l trimiți.
Dacă problema e mai serioasă, minunea e un pic mai elaborată: de exemplu, sfântul maslu „cu șapte preoți” (sau „cu arhiereu”, în versiunea premium, de parcă în asta constă taina, ca și cum ai spune liturghie cu șapte preoți). Sau caută o parohie mai procopsită, măcar cu o părticică de moaște, un ulei de la Ierusalim, o copie după copia vreunei icoane făcătoare de minuni etc.
Iar episcopii tolerează această gândire magică, deriziune a miracolului, deturnare a vieții duhovnicești și amăgire a zeci de mii de disperați, dar ce mă șochează la acești iconomi de pomelnice nu e doar faptul că nu-i trimit pe acei amărâți la preoții lor, la bisericile lor, dar, cum se vede din convorbirile private pe care ei înșiși le distribuie, nici măcar nu-i întreabă nimic despre viața lor duhovnicească, dacă sunt spovediți, dacă s-au împărtășit, dacă sunt împăcați, dacă s-au rugat, dacă au iertat, dacă citesc evangheliile, sau măcar dacă s-au dus mai întâi la doctor.
Să ne imaginăm, numai, ce-ar fi în Biserică dacă le-am spune credincioșilor că, de mâine, nicio icoană nu mai face minuni decât dacă omul se roagă, se pocăiește, se luptă cu patimile și gândurile rele, își iartă dușmanii și face pace în casa lui măcar un an de zile. S-ar schimba și fața lumii, și viața duhovnicească a Bisericii.
Nu vreau să zic că minunile nu sunt posibile chiar și cu apă chioară (am văzut la Cana), pentru că Dumnezeu le dăruiește cum, unde și pentru cine vrea El, dar a urmări în felul acesta obținerea unei „minuni” e ca și cum ai vrea să ajungi pe vârful muntelui fără să-i străbați potecile înguste și grele. Acest excepționalism nu este calea Bisericii, a Evangheliei, a sfinților, unde minunea vine după pocăința cea mai fierbinte (ca a femeii păcătoase), după schimbarea gândurilor și întoarcerea furtului (ca la Zaheu), după despătimire (ca smerenia femeii cananeence), după credința cea mai intimă (ca a centurionului roman), după suferință și răscolire (ca tatăl copilului posedat), după iubirea aproapelui, după răstignire și cruce, ca învierea Mântuitorului. Cadrul minunii este viața duhovnicească, nu gândirea magică.Cât despre calea care nu cunoaște nici învățătura, nici scopul acesteia, e doar o asceză ratată, ca a părintelui Ferapont din Frații Karamazov. Ca și în cazul personajului dostoievskian, un ascet aspru și răutăcios, dar venerat ca un sfânt, care vedea draci peste tot și Duhul Sfânt i se arăta în chip de pițigoi, pe asceții ratați de azi îi recunoștem după îmbufnare, lipsa umorului și, mai ales, predilecția pentru vorbirea în dodii.
Asta explică de ce există preoți și creștini de rând pe care eforturile lor ascetice (posturile, rugăciunile, înfrânările, citirea Scripturilor etc.) nu-i fac mai buni sau mai luminați. Sau explică de ce asceza în sine, fără cunoașterea teologică a învățăturilor Bisericii, nu conduce în mod automat la discernământ duhovnicesc: n-au existat asceți mai mari ca părinții pustiei egiptene și, totuși, după Sinodul de la Calcedon, au trecut în masă la monofizism. Era greu de acceptat ca autoritatea sinodală să aibă mai mult discernământ decât ei, care petreceau zi și noapte în nevoințele lor, așa cum unii văd și azi în figura unui duhovnic sau a unui preot „cu har” o autoritate teologică mai mare decât cea sinodală.În concluzie, teologia energiilor necreate, prin învățătura ei despre lucrarea/energia lui Dumnezeu, scopul acesteia (îndumnezeirea) și calea ei (despătimirea și iubirea), ne eliberează, în credință, de dogmatism și formalism, iar în viața duhovnicească de moralism și gândire magică, adică ne eliberează de ceea ce numim în general religie, pentru a ni-l reda pe „Dumnezeu întreg” în har și iubire, iar această „întregire” a noastră cu El și în El este mai mult decât cea mai mare minune.
De aceea spunem că Ortodoxia este „un mod de viață”, și nu ne referim prin asta la folclorul ortodox, ci la ceea ce ar trebui să fie, în viața unui credincios, lucrarea îndumnezeirii sale reale, pas cu pas, prin cateheză, despătimire, eliberare, lepădare de sine și iubire. Acestea sunt, în mod esențial, „faptele” despre care tot spunem că, împreună cu credința, sunt necesare mântuirii, și de aceea nu ne ajunge doar credința: pentru că, fără despătimire și iubire, nu devenim „întregi”, adică nu-l putem cunoaște în noi pe „Dumnezeu întreg”, iar dacă noi nu-L cunoaștem, nici El nu ne poate recunoaște. („Niciodată nu v-am cunoscut pe voi. Depărtaţi-vă de la Mine cei ce lucraţi fărădelegea” – Matei 7,23.)
Am folosit de mai multe ori „viață duhovnicească” și „despătimire”, dar ce înțeleg prin ele și cum pot fi propuse azi unui creștin de parohie, voi spune în alt text, ca să nu-l mai lungesc pe acesta.
Comentariul Ortodoxia.RO:
Articolul de mai sus este cât se poate de pertinent și surprinde multe aspecte reale din viața actuală a creștinilor ortodocși din toate sferele societății.
În legătură cu mulțimea de postări de pe rețelele sociale care speculează spectrul evlaviei creștinilor, se observă o inflație de resurse media mai mult decât infantile, asociate conturilor și grupurilor unor duhovnici sau preoți considerați populari: afișarea acestor postări în mod repetat are ca rezultat direct diluarea până la desființare a evlaviei și a fărâmei de credință a persoanelor țintă, a celor care accesează aceste resurse media, transformând pe tăcute viața credinciosului într-o superstiție foarte nedorită dar în același timp, iminentă. Conștientizăm că acesta este și scopul lor: diluarea colectivă a vieții duhovnicești.
Cuviosul Paisie Aghioritul definește foarte clar ce înseamnă cu adevărat evlavia:
Evlavia este frica lui Dumnezeu, sfială, sensibilitatea duhovnicească. Evlaviosul se sfiieşte în toate, dar aceasta sfială picură miere în inima sa. Felul său de vieţuire el nu-l socoate martiric, ci îl mulţumeşte. Mişcările lui sunt fine, atente. Simte puternic prezenţa lui Dumnezeu, a îngerilor şi a Sfinţilor. Simte alături de el pe îngerul lui păzitor cum îl supraveghează. Are mereu în mintea sa faptul că trupul lui este biserică a Duhului Sfânt şi trăieşte simplu, în curăţie şi sfinţenie. Pretutindeni se comportă cu atenţie şi grijă, simte vii toate cele sfinte. Ia aminte, de pildă, să nu fie în spatele lui icoane. Dacă vede o icoană, inima îi tresare, iar ochii se umplu de lacrimi. Chiar şi numai numele lui Hristos de îl vede scris undeva, îl sărută cu evlavie şi i se îndulceşte sufletul său. Şi chiar de va vedea aruncată pe jos o bucăţică de ziar pe care să scrie, de pildă, numele lui Hristos sau "Sfânta Biserică a Sfintei Treimi" se pleacă, o ia, o sărută cu evlavie şi se mâhneşte pentru faptul că a fost aruncată jos. / (Cuviosul Paisie Aghioritul, Trezvie Duhovnicească, vol II , Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2003, p. 141-142)
ORTODOXIA este DREAPTA CREDINȚĂ