Răscoala de la 1907 este cunoscută drept o revoltă eminamente ţărănească îndreptată împotriva abuzurilor arendaşilor.
În primăvara anului 1907, pe moşiile ţinute în arendă de fraţii Fischer, la Flămânzi, judeţul Botoşani, izbucnea ultima mare răscoală ţărănească din Europa. În doar câteva luni, focul răscoalei s-a întins în toată ţara, fiind înregistrate izbucniri violente la adresa moşierilor, distrugeri şi atacuri. În cele din urmă, Guvernul de la acea vreme a trimis armata pentru potolirea răscoalei, înăbuşind-o sângeros în câteva locuri, inclusiv cu folosirea artileriei. Dincolo de lucrurile bine ştiute despre răscoala de la 1907, prezentate inclusiv în manualele de istorie, există şi episoade puţin cunoscute, dar bine scoase în evidenţă de documentele vremii. Printre altele, publicului larg îi este puţin cunoscut faptul că în timpul evenimentelor de la sate, din primăvara lui 1907, a avut loc şi o revoltă antisemită în târgul Botoşaniului, adică municipiul Botoşani de astăzi. A fost practic o revoltă urbană, în plină răscoală ţărănească. Aşa cum arată documentele, a avut o amploare considerabilă, sfârşind cu lupte de stradă.
Cu un an înainte de izbucnirea răscoalei, în nordul Moldovei arendaşii îşi disputau şi ultimele moşii ale boierilor. Majoritatea celor cu ”sânge albastru” prefera viaţa la oraş, lăsând moşiile din mediul rural pe mâna arendaşilor, majoritatea evrei, în zona Moldovei. Mihalachi Studza avea, de exemplu, o întinsă moşie la Flămânzi. Ca toţi ceilalţi boieri s-a mutat la oraş. Pe terenurile sale se băteau evreii Mochi Fischer şi cumnatul său, Berman Juster. Pentru a obţine sprijinul ţăranilor şi a-l convinge pe boier, Mochi Fischer împreună cu omul tocmit de acesta drept viitor administrator, Gheorghe Constantinescu, promite oamenilor învoieli avantajoase. Mochi Fischer a câştigat sprijinul ţăranilor, dar nu şi-a ţinut cuvântul. Din contră, a refuzat să încheie înţelegerile convenite cu ţăranii. Oamenii pământului, spun istoricii, erau dependenţi de aceste contracte. „În funcţie de ele ştiau câte zile trebuie să lucreze la arendaş, câte le mai rămânea pentru ogoarele lor. În funcţie de asta, îşi planificau lucrările agricole. Era vital pentru ei, iar arendaşul amâna semnarea“, spunea regretatul istoric Ştefan Cervatiuc.
Când amânarea învoielilor s-a transformat într-o crasă bătaie de joc, iar ţăranii riscau să rămână muritori de foame, s-a aprins scânteia răscoalei. Grupuri de ţărani din jurul Flămânziului s-au dus să ceară socoteală arendaşului, ba chiar i-ar fi bătut şi funcţionarii. În scurt timp de la Flămânzi, răscoala s-a întins în tot judeţul, nemulţumirile ţăranilor fiind asemănătoare, iar ura împotriva arendaşilor, comună. Arendaşii trebuiau să-şi scoată cheltuielile cu arenda, dar şi profit pe deasupra. Ţăranii foloseau pământul moşiilor în baza unor învoieli agricole cu arendaşii. În principal, era vorba de zile de muncă pe care ţăranul trebuia să le presteze pe pământurile arendaşului. Acestea puteau fi răscumpărate cu bani, însă sumele practicate de arendaşi erau exorbitante. Din dorinţa de a scoate profit de pe aceste pământuri, arendaşii şi administratorii exploatau crunt ţărănimea şi o păcăleau la învoieli. Iar cei mai puternici arendaşi din zonă erau evreii din Cernăuţi, mai ales Mochi Fischer, care avea în arendă 11 moşii cu sute de mii de hectare.
