În camera „curată”, „camera din față”, femeile satului s-au adunat la șezătoare, eveniment unde munca și bucuria se împleteau firesc. Pereții sunt împodobiți cu ștergare, tablouri de familie, ceramică țărănească. O lampă cu gaz aruncă lumină blândă peste întreg spațiu, furcile cu lână nu stau, în mijloc sunt leagănele de copii din rogojină pentru mamele venite cu prunci.

Femeile sunt îmbrăcate în portul popular din Țara Făgărașului, femeile căsătorite poartă o basma neagră sau colorată, legată sub bărbie sau la spate, fetele tinere poartă panglici sau marame albe, dantelate. Năframa albă peste broboadă era purtată de femeile văduve.

Alături de ele, fetițele învață tainele cusutului, mâinile lor mici par deprinse cu învârtitul fusul, în timp ce ochii urmăresc mișcările mamelor. Atmosfera este una de voie bună, chiar dacă întâlnirea este lucrativă.

Este noapte târziu, mărturiile spun că șezătorile putea ține până după 12 noaptea. Erau momente importante când satul transmitea poveștile nescrise în timp ce lâna se torcea în fuior. Fotografia este din lumea Drăgușului dar este și a oricărui sat de acum trei generații, când oamenii erau simpli, dar uniți ca o mare familie.

❤️ Adrian Păunescu: "La casele țăranilor români, miroase a om, a lemn și-a veșnicie..." La casele țăranilor români / Pe care veșnicia nu-i mai iartă / O instituție se chiamă poartă, / Prin care intră numai... cei stăpâni. / Diverse vietăți mai pot intra / Târându-se, precum li-i caracterul / Dar pe-această poartă suie cerul / În Maramureș ca-n curtea sa. / Și poarta-i cea mai mare bogăție / Ea costă cât un sat din alte părți / Bibliotecă pare marii cărți / Din care afli tot ce se mai știe. / Și poți s-o treci pe cosmicele hărți / Miroase a om, a lemn și a veșnicie.