“Alungă departe de la tine duhul vorbăriei. Căci în el zac patimi foarte cumplite. De aici vine minciuna, îndrăzneala, glumele proaste, neruşinarea, vorbele nebuneşti si, scurt grăind, din vorbă multă nu va lipsi păcatul; iar bărbatul tăcut este scaun al simțirii. Ba vom da şi socoteală pentru orice cuvânt deşert, cum a zis Domnul. Așadar tăcerea este foarte trebuincioasă și folositoare.

Trebuie să conştientizăm pericolele pe care le aduce vorbirea în deșert: depărtează harul, aprinde patima judecării aproapelui, împietreşte inima de la rugăciune, înfierbântă sufletul spre patimă. Așadar, trebuie să ne educăm limba pentru a rosti doar lucrurile de folos.

Iar vorbirea cea mai bineplăcută lui Dumnezeu este cea a rugăciunii și a mulțumirii pentru toate. Vorbirea cu responsabilitate denotă înțelepciune şi fereşte sufletul de tulburarea ispitelor.”

~ Sfântul Teodor al Edessei

✝️ Părintele Arsenie Boca: Să fugim de vorbirea de rău, de acest păcat atât de amar.

“Să fugim de vorbirea de rău, de acest păcat atât de amar. Nu învinui pe nimeni, ci zi: "Dumnezeu le știe pe fiecare." A judeca este o rușinoasă răpire a vredniciei dumnezeieşti. Toți cei ce vreți să se coboare mila lui Dumnezeu peste casa voastră și peste ostenelile mâinilor voastre, curățați-vă sufletele voastre cu rugăciuni, cu spovedanie curată și cu post. Și veți vedea cum are să vină mila lui Dumnezeu și ocrotirea lui Dumnezeu asupra ta și asupra a tot lucrul mâinilor tale.” — Sfântul Părinte Arsenie Boca

✝️ Sfântul Teofan Zăvorâtul: Vorbirea deșartă ascunde semințele tuturor patimilor

"În lume este așa de răspândit răul și păcatul este așa de obișnuit, încât multe păcate nu sunt socotite drept păcate, și mai ales osândirea. Limba celui ce osândește este mai rea ca iadul, că iadul primește doar pe cei răi, iar limba mănâncă și pe cei răi, și pe cei buni. Alungă departe de tine duhul multei grăiri, că în el sunt tăinuite seminţele tuturor patimilor: acolo e minciuna, acolo e obrăznicia, acolo sunt osândirea şi clevetirea, acolo e vorbirea spurcată şi nebunească. Râvnește pentru curăția sufletului și a trupului, că necurăția alungă departe pe îngeri și cheamă roi de diavoli, care întunecă și trag totul spre necurăție din ce în ce mai mare." ~ Sfântul Teofan Zăvorâtul

Omul înțelept iubește tăcerea. Că tăcând, cinstește pe Dumnezeu. Drept aceea, să lepădați din gura voastră vicleșugul și să depărtați de la voi cuvintele cele nedrepte.

Dacă vreți să trăiți bine în viața aceasta, opriți-vă gura de la deșarta grăire. Fericit este omul acela care nu greșește cu limba sa. Pentru că cel ce urăște vorba multă, împuținează răutatea. Și cele bune se varsă de la Domnul prin gura cea tăcută. Omul înțelept iubește tăcerea. Că tăcând, cinstește pe Dumnezeu.

Drept aceea, să lepădați din gura voastră vicleșugul și să depărtați de la voi cuvintele cele nedrepte. Că, răspunzând cu judecată, vă veți rușina. Pentru că acel ce-și păzește limba își ferește de întristări sufletul. Pentru că viața și moartea în puterea limbii stau. Că aceasta ne învață Iacov, ruda Domnului zicând: „Orice om să fie grabnic la ascultare și zăbavnic la vorbire. Dacă nu greșește cineva prin cuvânt, acela este bărbat desăvârșit, în stare să-și înfrâneze și trupul” (Iacov 1, 19; 3, 2).

Iar Domnul a zis: „Vă spun că, pentru orice cuvânt deșert pe care-l vor rosti oamenii, vor da socoteală în ziua Judecății. Că din cuvintele tale vei fi osândit” (Matei 12, 36).

~ IPS Pimen, Arhiepiscop al Sucevei și Rădăuților, Din cuvintele duhovnicești ale Sfinților Părinți, Editura Arhiepiscopiei Sucevei si Radautilor, Suceava, 2003, p. 238

După multa vor­bire, când aburul mulțumirii de sine trece, întot­deauna rămâne un anumit simțământ de tristețe și de rușine.

Simțămintele bune sunt tăcute. Revărsări prin cuvinte caută mai degrabă simțămintele iubitoa­re de sine, ca să exprime ceea ce ne măgulește iu­birea de sine și ne poate pune, ni se pare nouă, în cea mai bună lumină. Multa vorbire vine, de ce­le mai multe ori, de la o anumită părere de sine mândră, potrivit căreia închipuindu-ne că sun­tem multștiutori și că părerea noastră despre lucrul cu pricina este cea mai mulțumitoare, încercăm o nevoie neînfrânată de a ne-o spune și de a o întipări și în inimile celorlalți prin belșug de vorbe, cu repetări numeroase, făcându-li-se învă­țători nepoftiți și visând câteodată să aibă ca uce­nici oameni mult mai pricepuți decât ei – și asta atunci când se vorbește despre lucruri care meri­tă cât de cât luare-aminte.

În cea mai mare parte însă, multa vorbire este totuna cu vorbirea deșar­tă, și atunci nu se găsesc cuvinte pentru a înfățișa pe deplin răul care vine din această proastă obiș­nuință, îndeobște, multa vorbire deschide porțile sufletului, prin care iese îndată din inimă căldu­ra evlaviei, și cu atât mai mult vorbirea deșartă. Multa vorbire îi abate omului luarea-aminte de la el însuși, și în inimă, care în felul acesta ajunge să nu mai fie păzită, încep să se furișeze obișnuitele învoiri și pofte pătimașe – câteodată cu asemenea izbândă, încât atunci când se termină vorbirea deșartă, în inimă se află deja nu numai însoțirea cu gândul rău, ci și hotărârea de a săvârși patima cu fapta.

Vorbirea deșartă este ușă spre osândi­re și clevetiri, răspânditoare a veștilor și părerilor mincinoase, semănătoare a neînțelegerilor și vraj­belor. Ea înăbușă gustul pentru ostenelile minții și slujește mai totdeauna drept acoperire pentru lipsa unei cunoașteri temeinice. După multa vor­bire, când aburul mulțumirii de sine trece, întot­deauna rămâne un anumit simțământ de tristețe și de rușine. Oare aceasta nu dovedește că sufletul, chiar fără voia sa, se simte atunci furat? (Sfântul Nicodim Aghioritul)

~ Cum să biruim mândria, traducere din limba rusă de Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, București, 2010, pp. 84-85

Astupă gura celui ce cleveteşte la urechea ta, ca să nu săvârşeşti împreună cu dânsul un îndoit păcat: pe tine obişnuindu-te în patimile ce duc la pieire şi pe acela neoprindu-l de a fi împotriva aproapelui.

Să nu fie auzul tău ascultând cu dulceaţă limba clevetitorului, nici limba ta grăind ceva împotriva aproapelui în auzul iubitorului de defăimare, ca să nu cazi din dumnnezeiasca dragoste şi străin să te afli de viaţa veşnică.

Nu primi (în suflet) batjocura ce se aduce împotriva părintelui tău şi nu-l invita la tine pe cel care îl necinsteşte pe dânsul, ca să nu se mânie Domnul pentru lucrurile tale şi să te piardă cu totul din pământul celor vii.

Astupă gura celui ce cleveteşte la urechea ta, ca să nu săvârşeşti împreună cu dânsul un îndoit păcat: pe tine obişnuindu-te în patimile ce duc la pieire şi pe acela neoprindu-l de a fi împotriva aproapelui.

~ Sfântul Maxim Mărturisitorul, Patru sute de cugetări creștine, Editura Credința Strămoșească, Iași, 1998, p. 53

Dacă limba trăncăneşte şi vorbeşte în deşert, şi gândurile rătăcesc, nu se concentrează la niciun lucru profund, adevărat, important, hoină­resc peste tot fără nicio ţintă.

Cu toţii aţi întâlnit în viaţă destui oameni, mai ales femei, care trăncănesc, trăncănesc şi iar trăn­cănesc la nesfârşit, fără vreo reţinere, şi limba lor nu mai oboseşte: meliţă, meliţă şi iar meliţă. Tot ce spun ei e deşertăciune, lucruri care nu aduc folos nimănui. Şi Sfântul Efrem Sirul se roagă lui Dumnezeu să-l izbăvească de grăirea în deşert. El se temea să nu cadă, să nu-l piardă limba, pe când aceşti nefericiţi guralivi nu se tem de nimic.

Ştiţi că adeseori oamenii îi suportă pe aceşti flecari: „Trăncănesc, lasă-i să trăncănească” –, iar lor li se pare că sunt ascultaţi cu plăcere, neştiind că în adâncul inimii oamenii se simt împovăraţi de ei şi chiar îi urăsc. Atât de mare rău este gră­irea în deşert, răul pe care ei îl produc cu flecă­reala lor!

Dacă limba trăncăneşte şi vorbeşte în deşert, şi gândurile rătăcesc, nu se concentrează la nici un lucru profund, adevărat, important, hoină­resc peste tot fără nici o ţintă, aşa cum hoină­reşte un nenorocit de câine vagabond, dând din coadă. Atât gândurile, cât şi simţămintele, cât şi orientarea dorinţelor lor, a activităţii lor sunt de­şarte, lipsite de importanţă. Sufletul e flămând, omul cu pricina este nesuferit celorlalţi, iar sieşi îşi aduce o vătămare foarte, foarte gravă. Iată ce înseamnă grăirea în deşert.

Oamenii înţelepţi, care duc viaţă duhovni­cească, nu grăiesc în deşert niciodată: ei sunt în­totdeauna tăcuţi, concentraţi. În Grecia antică erau la mare cinste filosofii şi înţelepţii. Filosofii nu primeau pe nimeni ca ucenici până când cel cu pricina nu dovedea că ştie să tacă – însă ar fi trecut, oare, acest examen vreunul dintre flecarii noştri contemporani? Bineînţeles că nu. (Sfântul Luca, Arhiepiscopul Crimeei)

~ Cum să biruim mândria, traducere din limba rusă de Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, București, 2010, pp. 142-144