Așa făceau și bolșevicii pe vremuri: eliminare fizică.
Așa a pățit Charlie Kirk.
Caramitru Jr. instigă la ură și violență.
Părintele Claudiu Buză: POT FI CEI STRĂINI DE BISERICA ORTODOXĂ MARTIRI AI LUI HRISTOS?
Încă din primele veacuri creștine, martiriul a reprezentat culmea mărturisirii lui Hristos. Creștinii care nu s-au lepădat de Domnul în fața tiraniei păgâne au fost cinstiți ca mucenici și pomeniți în slujbele Bisericii. Totuși, istoria a ridicat o problemă delicată: ce se întâmplă cu ereticii sau schismaticii care au suferit moarte pentru numele lui Hristos? Pot fi și ei socotiți martiri?
Biserica a răspuns limpede prin Sfintele Canoane și prin glasul Sfinților Părinți că nu există martiriu adevărat în afara comuniunii Bisericii. Martiriul este nu doar o moarte pentru Hristos, ci o unire în Adevăr cu El, în sânul Trupului Său, care este Biserica (Efeseni 1, 22-23).
Sfântul Apostol Pavel lămurește această problemă în chip profetic: „de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte” (1 Corinteni 13, 3). Aici, „dragostea” la care se referă Apostolul nu este doar un sentiment omenesc, ci participarea la viața lui Hristos în Adevăr și în Biserică. Cine nu are această dragoste – adică nu se află în unitatea credinței și a Duhului – chiar dacă ar muri pentru credință, moartea lui rămâne fără rod mântuitor.
Canonul 46 Apostolic spune: „Poruncim să se caterisească episcopul sau presbiterul care a primit botez sau jertfă de la eretici; căci ce înțelegere este între Hristos și Veliar? Sau ce parte are credinciosul cu necredinciosul?” Acest canon arată că nici măcar "Sfintele Taine" ale ereticilor nu sunt valide; cu atât mai mult nu poate fi validă moartea lor. Dacă Biserica nu primește nici "botezul" lor, nici jertfa lor liturgică, este de neconceput să primească „jertfa sângelui” ca mucenicie. Legătura dintre Hristos și eretic este ruptă, așa cum între Hristos și Veliar nu există comuniune.
%Deasemnea, Canonul 34 al Sinodului de la Laodiceea spune cu claritate că „nu se cuvine creștinilor să părăsească pe martirii lui Hristos și să meargă să se închine la cei eretici, care se numesc martiri.” Canonul răspunde unei situații practice, anume faptul că unii creștini erau tentați să cinstescă „eroi religioși” din afara Bisericii. Sinodul interzice categoric această confuzie, arătând că numai cei care au murit în sânul Bisericii sunt martiri. Ceilalți sunt doar „cei care se numesc martiri”, dar nu sunt.
Deasemenea, Canonul 9 al Sfântului Timotei al Alexandriei stipulează că „dacă vreun eretic ar fi fost ucis pentru numele lui Hristos, acesta să nu se socotească mucenic". Canonul precizează explicit cazul în discuție: moartea unui eretic în numele lui Hristos nu constituie mucenicie. Motivul este simplu: mărturia lui despre Hristos nu este cea a Bisericii, ci una denaturată de rătăcire.
Prin urmare, toate aceste canoane amintite transmit un adevăr fundamental, anume că martiriul este inseparabil de Dreapta credință și de comuniunea cu Biserica.
Totodată, glasul Sfinților Părinți urmează Sfintelor Canoane. Astfel, Sfântul Ciprian al Cartaginei spune cu părută asprime că „niciun eretic nu poate fi mucenic, chiar de ar fi ucis pentru mărturisirea numelui lui Hristos; căci nu moare pentru Hristos, ci pentru diavolul.” (Epistola 73, către Iubaian).
Sfântul Ciprian arată limpede că, lipsind comuniunea cu Biserica, ereticul se află de fapt în slujba diavolului, chiar dacă numele lui Hristos este pe buzele sale.
La fel, Sfântul Ioan Hrisostom subliniază gravitatea despărțirii de Biserică, arătând că nici sângele vărsat nu poate acoperi acest păcat: „nu este cu putință să se mântuiască cel ce nu este în Biserică… și chiar dacă ar vărsa sângele său pentru Hristos, păcatul ruperii de Biserică nu i se iartă.” (Omilia 11 la Efeseni).
Și Fericitul Augustin exprimă adevărul Bisericii, spunând că „poți să mori pentru numele lui Hristos, dar dacă nu ai adevărata credință și dragoste, moartea ta nu este cunună, ci pierzare.” (Contra epistulam Parmeniani). Astfel, martiriul este încununare doar pentru cei care au credința adevărată, nu pentru cei care stăruie în rătăcire
În afara Bisericii, moartea pentru credință poate părea eroică, dar nu este martiriu. Martiriul este moartea pentru Hristos Cel adevărat, în unitatea Bisericii. Eroismul religios este moartea pentru un ideal omenesc, pentru o credință deformată sau pentru o identitate cultural-religioasă. Această distincție este esențială pentru a nu confunda pe martirii adevărați cu pseudo-martirii.
Astăzi, în spațiul protestant american, anumite figuri publice, precum Charlie Kirk, sunt prezentate drept „mărturisitori ai lui Hristos”. Acesta a fost un promotor activ al valorilor tradiționale, s-a opus secularismului agresiv și a primit adesea cu stoicism amenințări pentru pozițiile sale. În mediile neoprotestante, exista chiar tendința de a-l ridica la rangul de „martir modern”, încă din timpul vieții sale.
Moartea năprasnică a lui Charlie Kirk, deși cutremurătoare și privită de mulți ca o „jertfă” pentru Hristos și pentru valorile creștine, rămâne din perspectivă ortodoxă o pseudo-mucenicie. El a fost ucis în context politic și ideologic, în afara comuniunii cu Biserica Ortodoxă și fără a mărturisi credința deplină a Apostolilor și a Părinților. Canoanele și Sfinții Părinți ne învață că nu există mucenicie adevărată în afara Trupului lui Hristos, care este Biserica. Așadar, chiar dacă moartea sa poate inspira curajul civic și fidelitate față de anumite valori, ea nu aduce cununa muceniciei, ci rămâne o tragedie istorică și un avertisment despre confuzia dintre eroismul cultural-religios și martiriul autentic. Pentru Biserică, singurii martiri adevărați sunt cei ce mor în dreapta credință și în comuniunea euharistică a Bisericii, iar moartea lui Charlie Kirk confirmă încă o dată actualitatea canoanelor: nu orice moarte „pentru Hristos” este mucenicie, ci numai aceea a celor ce mărturisesc pe Hristos în Adevărul neschimbat al Ortodoxiei.
BobbyD: Ceva este putred în Utah!
Comentariul principal din blog-ul SACCSIV din articolul Reacțiile la vestea uciderii lui Charlie Kirk ne reamintesc de spusele lui Albert Pike despre cum își vor instaura Antihristul…
Fraților, am avertizat încă din 2009 că păpușarii pregătesc o mega revoluție si un mega război civil.
Iar de câțiva ani va tot bat la cap cu un citat al masonului de grad 33 Albert Pike (1809 – 1891) despre finalul pregătit de multa vreme de către aceștia:
“Vom dezlănțui nihiliștii și ateii și vom provoca un formidabil cataclism social, care în toată grozăvia sa va arăta în mod clar națiunilor efectul ateismului absolut, originea sălbăticiei și a turbulențelor celor mai sângeroase.
Apoi peste tot, cetățenii, obligați să se apere de minoritatea mondială a revoluționarilor, îi vor extermina pe acei distrugători ai civilizației și mulțimea, dezamăgită de creștinism, ale cărei spirite deiste vor fi din acel moment, fără busolă sau direcție, nerăbdătoare pentru un ideal, dar fără să știe spre ce să-şi manifeste adoraţia, va primi adevărata lumină, prin manifestarea universală a doctrinei pure a lui Lucifer, adusă în cele din urmă în faţa ochilor publicului.
Această manifestare va rezulta din mișcarea generală reacționară care va urma distrugerii creștinismului și ateismului, ambele cucerite și exterminate în același timp.”
Acestea plus razboiul mondial plus tot soiul de alte crize, tot de ei inventate, vor crea un haos cum n-a mai fost de cand umbla oameni pe Pamant. Si de disperare oamenii vor cere un salvator:
"Lumea toată este o scenă", iar regizorii sunt cei din oculta mondială. Simbolistica masonică îi dă de gol. Asasinarea lui Charlie (conservator creștin care vorbește de Hristos, însă se trage în poze cu stânga Israelului) este planificată pentru mulțimi și vine la pachet cu schimbări juridice majore și doar așa poate fi justificată limitarea drepturilor și libertăților. Prea puțini înțeleg acest teatru grotesc!
ORTODOXIA este DREAPTA CREDINȚĂ