Postarea lui Timăneanu este una delirantă, fiind ilustrată de fotografii cu Aleksandr Dughin, unul dintre ideologii lui Putin.
Se observă necunoașterea operei lui Crainic, autorul recunoscând că i-a citit, în urmă cu mai bine de 50 de ani, o singură carte, de al cărui titlu nu mai e sigur. Este vorba despre lucrarea „Ortodoxie și etnocrație”, pe care Tismăneanu o consideră, printre altele, anti-liberală (de parcă ar fi un păcat aceasta) și, culmea, „subliminal slavofilă”. Nichifor Crainic, susținător al latinității ortodoxe a poporului român, condamnat de bolșevici pentru susținerea războiului împotriva Uniunii Sovietice, a ajuns să fie declarat susținător, e drept, subliminal, al slavofilismului. Parcurgerea studiului despre „Dostoievski și creștinismul rus” l-ar fi scutit pe Tismăneanu de susținerea unei astfel de inepții.
De asemenea, Tismăneanu afirmă că gândirismul ar fi fost un curent antimodern (lucru infirmat de publicarea în revista Gândirea a poetului modernist Ion Barbu și a tânărului avangardist Ștefan Baciu), colectivist (știut este că împotriva acestui concept Crainic a scris nenumărate articole) și, bineînțeles, rasist (deși textul lui Crainic, „Rasă și religiune”, este unul dintre cele mai puternice atacuri din spațiul culturii europene împotriva rasismului german, făcut atunci, în plină ofensivă germană, și nu astăzi!).
După aceea, delirul lui Tismăneanu este total. Vorbește de Nichifor Crainic ca despre teologul „fascist” (deși fasciștii erau cam atei) care ar fi susținut că „salvarea vine din contopirea individului cu comunitatea de sânge, glie și destin”, că evreii sunt un agent patogen, că noi, românii, „vrem să ascultăm descântece cosmice” și că visăm și trăim cu „nostalgia paradisului” si „liturgizarea României” (niște habotnici fundamentaliști ortodocși, ca să fie lucrurile clare!). În anii ‘50, astfel de acuze te aruncau direct în pușcărie. Nu pot, însă, să nu-i dau dreptate când spune că noi preferăm să rămânem cu Nae Ionescu și discipolii lui, iar ei cu Descartes, Spinoza si Kant.
Atâta poate Vladimir Tismăneanu, documentarea sa este una firavă, iar articolul său este unul pur propandistic, așa cum a învățat în tinerețea sa comunistă. Măcar Zigu Ornea, un alt bolșevic notoriu, mai punea mâna pe carte când scria despre corifeii elitei interbelice.
În finalul materialului, Tismăneanu sare brusc la gâtul lui Adrian Năstase (nu înțeleg enumerarea acestuia în acest context a partenerului lui Ion Ilici Iliescu), a reputatului sociolog Ilie Bădescu și a ucenicilor lui, pe care îi califică „politicieni eurasiatici ai Mamei Rusia”. Haida, de! Uite cine de cine vorbește! Fiul slujitorilor Moscovei îl acuză pe profesorul Ilie Bădescu, a cărui familie a avut de pătimit de pe urma regimului comunist. Astfel s-a făcut, după decembrie 1989, transferul vinovăției.
De fapt, materialul elaborat de Tismăneanu este unul de băgare în seamă. Este o politică a sa, de atacare a unor reprezentanți importanți ai suveranismului și naționalismului românesc, în speranța că va prinde vreo sinecură din partea noului regim, pentru care își tot oferă serviciile. Îi e dor de perioada în care a beneficiat de avantaje uriașe de pe urma desemnării de către Traian Băsescu în fruntea Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România. Ce vremuri! Îmi aduc aminte că Gabriel Liiceanu, aflând de numirea lui Tismăneanu în fruntea comisiei, se întreba ce s-ar fi întâmplat dacă în Germania ar fi fost numit șeful comisiei pentru denazificarea Germaniei un urmaș al lui Goebbels. Aveau însă să cadă repede la pace. Tismăneanu a dat spre publicare Editurii Humanitas raportul falsificator întocmit de comisia pe care a condus-o. Dar asta numai după ce unul dintre directorii editurii, azi mare suveranist, a scris două articole elogioase la adresa lui Tismăneanu, pe care îl numea, nici mai mult, nici mai puțin, chipul îndurării creștine. Doar îl iertase pe spășitul Liiceanu!
Tatăl lui Vladimir Tismăneanu, Leonid Tisminețki, a fost redactor al Radio Moscova în timpul celui de-al doilea război mondial și a fost dovedit de istoricul Gheorghe Buzatu, în lucrarea „Românii în Arhivele Kremlinului”, că a fost cel mai bine plătit agent al Kominternului (Internaționala Comunistă). Hermina Marcusohn, mama sa, a lucrat și ea pentru Radio Moscova. Legăturile bolșevice ale părinților lui Volodea erau cimentate din timpul războiului civil din Spania, unde au fost combatanți de partea brigăzilor internaționale comuniste.
Acesta e mediul în care a fost crescut Vladimir Tismăneanu, în care poveștile romanțate despre bolșevici i-au animat tinerețea. Evident, nu este vinovat politologul pentru opțiunile părinților săi. Dar este vinovat că este un continuator al ideologiei kominterniste, antiromânești și anticreștine, că propagă „marxismul cel bun”, alături, spre exemplu, de prietenul său, Iurii Chișinevschi, care este fiul șefului propagandei comuniste din România (sub comanda căruia a lucrat Leonid Tisminețki, după instalarea regimului comunist de ocupație). Și, mai ales, este vinovat că este unul dintre falsificatorii trecutului istoric. Neîntâmplător, direcțiile de atac ale lui Tismăneanu sunt pe aceeași linie cu cele ale propagandei bolșevice.
Comentariul Ortodoxia.RO:
Vladimir Tismăneanu face parte din aceeași categorie de trădători de neam și țară ca și Alexandru Florian.
Acești așa ziși intelectuali sunt niște farisei și impostori.
Ei slujesc minciunii ... iar tatăl minciunii este diavolul!Nichifor Crainic – cel mai mare poet român creştin
Este cel mai mare poet român creştin şi unul dintre cei mai mari poeţi creştini ai lumii. A fost Profesor universitar, academician şi ziarist. Opera sa poetică este completată de opera eseistică şi mistică. Prelegerile sale universitare îi înălţau pe auditori la ceruri.
Nichifor Crainic este reprezentantul tradiţionalismului şi orientării spre Bizanţ. Filiaţia bizantină ca trăsătură spirituală a neamului românesc este structurală şi nimeni nu o poate contesta.
Nici orientarea spre cultura franceză, nici aplecarea spre nemţi ori ruşi nu egalează forţa cu care substanţa noastră spirituală se simte ortodox – bizantină. Acest aspect l-a susţinut Nichifor Crainic în întreaga sa operă, contribuind în plus la reabilitarea Bizanţului, atât de nedrept calomniat în Occidentul de după Revoluţia franceză. El era de altfel ortodox convins şi adversar al catolicismului.
Pentru ideile sale, Nichifor Crainic a suferit o îndelungată detenţie, în timpul căreia a compus în memorie numeroase poezii. Acestea au ajuns şi afară, unde au circulat ilegal. Nădăjduim însă că într-o zi vor vedea lumina tiparului.
În temniţă poetul se ruga adâncit în sineşi, în genunchi, ceasuri întregi. Dar totuşi acest om de o remarcabilă sensibilitate era dublat de un senzorial nestăpânit. Datorită respectului pentru opera sa şi pentru suferinţa îndurată nu vom vorbi despre slăbiciunile lui omeneşti. A făcut regretabile compromisuri de conştiinţă dar opera lui rămâne pură şi autentic ortodoxă. El a murit ca un singuratic, căci era încă ostracizat.
Uitând greşelile omului, rămânem cu imaginea poetului şi gânditorului creştin care va impresiona oricând şi oriunde va fi citit. Azi se lasă tăcere peste opera lui dar într-o zi va fi aşezat în locul de cinste al culturii.
(Ioan Ianolide – Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă, Editura Bonifaciu, București, 2012, pag. 305-306)Nichifor Crainic, orator desăvârșit în orice domeniu
Nichifor Crainic era o comoară, un imens depozit de cea mai pură materie cenuşie. De la dânsul mi-au rămas întipărite în memorie atâtea lucruri care au avut menirea să-mi anihileze o bună parte din suferinţele ce m-au însoţit toată viaţa. Într-una din zile, la masa de lucru, ne-a povestit o întâmplare trăită de el, un exemplu tipic de ceea ce însemna «raiul comunist» nu numai pentru ţara noastră, ci pentru întreaga omenire.
Era în Zarcă, supus unui regim de exterminare lentă, dar sigură. Orice mişcare sau gest care ar fi putut fi interpretat altfel decât normal de către gardianul analfabet şi imbecil, pe Nichifor Crainic l-ar fi costat viaţa. Într-una din zile, la programul de seară, Nichifor Crainic şi un camarad de celulă, al cărui nume nu mi-l mai amintesc, s-au făcut «vinovaţi» în faţa gardianului de serviciu – pare-mi-se Barabaş. După ora închiderii de la 1900, cei doi au fost scoşi din celulă, duşi la WC în pielea goală şi, după ce au fost luate geamurile şi depozitate pe coridor, uşa a fost încuiată. Era o iarnă cumplită, zăpada scârţia sub picioare şi parcă şi pietrele crăpau de atâta ger. Cei doi condamnaţi – de această dată de gardianul care avea drept de viaţă şi moarte asupra lor – au fost lăsaţi acolo.
Ca să nu îngheţe, de seara şi până dimineaţa, aceşti oameni s-au îmbrăţişat, au stat când faţă în faţă, când unul cu spatele în braţele celuilalt, şi-au făcut masaj unul altuia şi s-au lovit cu palmele reciproc, atingând toate părţile corpului.
WC-ul era ultima încăpere orientată spre sud, de unde se desfăcea o aripă formând ununghi de 90 de grade, iar vis-à-vis se afla o brutărie, unde nu se cocea pâine, ci doar turtoaie -un amestec de făină necernută cu apă şi puţină sare. Acolo lucrau doi sau trei deţinuţi de drept comun, şeful lor fiind vestitul Berilă, condamnat pentru o triplă crimă. De un sadism rar întâlnit, acest Berilă a dovedit că, totuşi, undeva în străfundul sufletului îi licărea şi o scânteie de generozitate. Înţelegând ce se petrece în WC, a băgat în buzunar patru turtoaie fierbinţi şi cu grijă – pentru că neatenţia l-ar fi costat viaţa – le-a aruncat pe geam acea mană cerească.
Pentru ei, turtoaiele au fost salvarea. Nichifor Crainic a făcut dublă pneumonie, dar a scăpat fiind mai rezistent decât colegul lui, care s-a stins în doar câteva zile.
* * *
În vara anului 1956, am stat cu Nichifor Crainic în acelaşi salon din Secţia a II-a a închisorii, unde mai era şi Kurt Mott, profesorul macedonean Gheorghe Zima (mort în Aiud după câţiva ani) şi unul din fraţii Cioculescu. Poziţia noastră era în apropierea uşii, pe partea dreaptă la intrare, la primul nivel, iar Crainic stătea la nivelul II al priciului, pe diagonală, în partea stângă. Era acest om atât de mare, încât tot timpul mă întrebam cum de încape într-un loc atât de strâmt, neaerisit, cu o tinetă de murdărie într-un colţ şi, mai ales, cărui fapt mi se datorează onoarea de a sta în aceeaşi încăpere cu el, cu marele Nichifor Crainic.
La ora 8.00, în capătul opus se auziră uşi deschizându-se şi un glas de gardian care striga:
– Lasă vorba! Ia pe câte unul şi ieşi în curte, la plimbare!
Afurisitul de gardian era unul dintre cei trei fraţi Maier, de loc din comuna Păjida, pe malul stâng al Mureşului, toţi temniceri dintre cei mai cruzi, mai blestemaţi şi mai diabolici oameni. Vasile era socotit cel mai feroce, urmat de Gheorghe şi celălalt frate, al cărui nume de botez nu mi-l mai amintesc. Mai aveau două surori, despre care se spunea că sunt şi ele temnicere, la Mislea, pe Valea Prahovei, o închisoare pentru femei condamnate politic. Deci, o familie de călăi şi nu ştiu dacă fraţii Samson, cei care au făcut execuţiile în Piaţa Concordiei, în Revoluţia franceză de la 1789, i-au depăşit în cruzime pe aceşti fraţi Maier.
La un moment dat, cineva dintre noi i se adresă lui Nichifor Crainic:
– Domnule profesor, vorbiţi-ne ceva!
Trebuie să spun că acest mare om era un orator desăvârşit în orice domeniu. Putea vorbi ceasuri la rând, fără oprire, fără nici o pauză de „ă” sau de „î”, oricând, la orice oră, trezit din somn sau înainte de a adormi, flămând, bolnav sau în oricare altă condiţie de întemniţat. În acea perioadă neagră din viaţa mea, am audiat multe personalităţi din crema intelectualităţii române, dar nimeni nu l-a egalat pe acest munte de om, Nichifor Crainic.
Şi a început maestrul să vorbească. În poziţia în care ne aflam în momentul când acesta a deschis gura, aşa am rămas, nimeni nu s-a mai mişcat. Cuvintele lui ieşeau ca dintr-o sursă de basm, dintr-un izvor de lumină, coborau parcă pe căi lactee, astrale, pe raze de luceferi. Toţi din încăpere îl ascultam fascinaţi. Mă întreb şi astăzi, cum a pus Dumnezeu atâta har în acest om şi de ce o aşa ilustră personalitate a trebuit să fie aruncată într-una dintre hrubele, temniţele murdare ale comunismului?
Trecuseră ore în şir şi noi, furaţi de melodia divină a lui Crainic, nu am realizat nici când a încetat deschiderea uşilor pentru plimbare, nici când bucătarii au adus hârdaiele cu mâncare pe coridor şi nici când a început distribuirea acelor lături mizerabile.
Deodată, zăvoarele au sunat surd iar uşa a fost izbită de perete. În prag – un Maier, care s-a îndreptat cu repeziciune înspre maestrul nostru, apostrofându-l:
– Crainic! Dă-mi cartea!
– Ce carte, domnule şef?
– Crainic, dă-mi cartea, spun! Nu stau eu de două ore în dosul uşii şi te ascult?!!
– N-am nici o carte, domnule şef!
Atunci au intervenit câţiva dintre oropsiţii celulei, încercând să-i explice gardianului îngrămădit la minte:
– Domnule şef, dar este Nichifor Crainic! N-a citit. A vorbit!
A stat gardianul uitându-se lung, meditând – dacă i se poate atribui această calitate unei fiinţe ca el, apoi, întorcându-se pentru a părăsi celula, i-a zis:
– Băăăi, Crainic, băi! ( bip * bip * bip), da’ deştept mai eşti!
(Grigore Caraza, Aiud însângerat, ediție îngrijită de Adrian Alui Gheorghe, ediția a V-a, Editura Tipo Moldova, Iași, 2013, pp. 81-83)
ORTODOXIA este DREAPTA CREDINȚĂ