Când pe inimă o doare, mintea coboară în inimă.

Când o doare pe inimă?

Atunci când mă gândesc la binefacerile lui Dumnezeu şi la nerecunoştinţa mea, inima este străpunsă, o doare, iar mintea se îndreaptă acolo.

Este greu pentru om să pună frâu minţii sale, care aleargă cu o viteză mai mare decât viteza luminii.

Trebuie s-o prindă „de mânuţă” şi s-o ducă lângă cei îndureraţi, bolnavi, părăsiţi, adormiţi.

Atunci mintea, care le vede pe toate acestea, „loveşte” inima, care, oricât de împietrită ar fi, se sparge şi rugăciunea devine a inimii.

După aceea omul îl roagă cu lacrimi pe Dumnezeu să intervină.

Iar dacă cineva se gândeşte la toate acestea, dar nu compătimeşte şi nu-l cutremură nici nefericirea lumii, nici iadul celor adormiţi, care sunt acuzaţi, nici osânda sufletelor lor, se vede că le are pe toate din belşug şi este sătul. Predomină cugetarea trupească, iar omul cel vechi este foarte puternic.

~ Sfântul Paisie Aghioritul — Despre rugăciune, Editura Evanghelismos, vol. 6 – Cuvinte duhovnicești